Flash interviu

•  Dumitru Augustin Doman: – Dragă Florentin Sorescu, întrebarea e: ești un avocat care scrie poezie sau un poet la fel de liber profesionist care trăiește din avocatură?
•  Florentin Sorescu: – Sunt fațete ale aceluiași lucru. Poezie m-am apucat să scriu de prin clasa a IV-a, poate și mai devreme. Avocat nu știu când am devenit. Teoretic, pe 1 ianuarie 1997, dar așa să fie?
  Privind ceva mai în profunzime, am început să scriu pentru a putea evada într-o lume iluzorie, dat fiind faptul că viața reală nu îmi dădea prea mari satisfacții. La vârsta de patru ani și jumătate am suferit un accident de circulație, la mare. M-am cățărat într-un trenuleț de copii, după care am sărit din el și m-am izbit cu capul de asfalt, fiind târât de acesta cca 100 m.
  După aceea am intrat în lumea spitalelor, periplu care s-a încheiat pe la vârsta majoratului. Problema reală a fost însă nu spitalele în sine, unde vă imaginați că nu te simți tocmai confortabil, ci revenirea într-o lume care – constați cu stupoare și durere – te respinge. Copiii au tendința de a fi răi și agresivi cu cei care arată diferit de ei și-i percep ca fiind mai slabi. Pe scurt, fenomenul de bullyng. Iar eu mă alesesem din toată aventura asta cu un ochi care arată izbitor de asemănător cu un ou prăjit în tigaie. Cam aici își are rădăcinile și avocatura, căci a trebuit să învăț să mă apăr. Mai întâi pe mine, iar apoi, când am reușit acest lucruri, pe ceilalți. Adică pe cei care se simțeau, ca și mine, slabi și respinși.

• DAD: – Ce mai e avocatura la 2022?
• FS: – Ce a fost în toate timpurile. Tehnica s-a mai dezvoltat, dar esența a rămas aceeași. În dreptul penal, a vedea povestea de dincolo de poveste și a înțelege că, de cele mai multe ori, în spatele fenomenului infracțional se află un dezechilibru social și emoțional. Cei mai mulți dintre infractori au fost respinși de societate, iar acum se întorc împotriva ei. Desigur, nu putem rezuma totul la acest lucru, dar în esență asta se întâmplă. Iar rolul avocatului este de a descoperi, a înțelege și a face înțeleasă această poveste. Dar cea mai onorantă și importantă pledoarie rămâne aceea pentru cei nevinovați. Căci, din păcate, încă există situații în care ajung să fie arestați și trimiși în judecată oameni care nu au avut nicio vină, avocatul având obligația sacră și, repet, onoarea de a arăta că ancheta s-a făcut într-un mod superficial, poate chiar cu rea credință. Aceasta este adevărata, marea pledoarie: pentru cei pe nedrept trimiși să ispășească un păcat care nu le aparține. Vinovații, adevărații vinovați fiind cei care cred că judecă fără păcat.

• DAD: – Dar, ce mai e poezia la 2022: lirică, epică, dramaturgie? Tu cum desparți apele în textele tale?
• FS: – Poezia este poezie. Și o regăsești în toate formele, nu numai cele scriptice. Doar că pentru a o vedea trebuie să îți pregătești căsuța, să fii apt să întâmpini marele oaspete. Prin urmare, poezia trebuie să fie, mai înainte de toate, în tine. Să o aduci în inima ta. Iar atunci sigur apele se vor despărți de ape, lăsându-i loc ca să treacă aceluia care…
• DAD: – Ce-ți place și ce nu-ți place la prietenii tăi?
• FS: – Habar n-am, nu mi-am pus această problemă. Și nici nu mi-o pun. Prietenii sunt ca frații – aproape un dat. Simțire din simțirea ta. Împărtășire.
• DAD: – Mai ții minte prima carte pe care ai citit-o?
• FS: – Nu cred că rețin prima carte pe care am citit-o, ci prima carte pe care mi-o amintesc. Prin urmare, cred că întrebarea ar fi trebuit să fie formulată, mai degrabă, așa: Care este prima carte pe care ți-o amintești? „Singur pe lume” a lui Hector Malot, cred. Și „Sfârlează cu fofează”, desigur. A lui Victor Ioan Popa. După cum am spus mai înainte, tot încercam să evadez, iar zborul tot o evadare este. Ca și singurătatea, de altfel, doar că singurătatea este o evadare înlăuntru. Mama, în schimb, mă tot înnebunea cu „Niculăiță Minciună” de I. Al. Brătescu-Voinești. Știa ea că o să devin avocat.

• DAD: – Ce personaj negativ te-a înspăimântat în copilărie?
• FS: – Realitatea de zi cu zi. Adică acei copii care râdeau de mine. Și care i-au rupt lăbuța cățelușului șchiop al Elenei Farago. Ca și acel cățel, mă gândeam c-o să le arăt eu lor ce va să fie o inimă de câine.
• DAD: – Un erou de roman care te-a marcat?
• FS: – Leul din Natuba. Băiatul acela diform din „Războiul sfârșitului lumii” a lui Mario Vargas Llosa. Care, într-o confesiune generală, spune că el nu crede în Dumnezeu, dar crede in Sfătuitor pentru că este singurul care l-a văzut ca pe un om normal. Iar pe fondul rumorii iscate ca urmare a unui atare sacrilegiu, Sfătuitorul intervine în apărarea lui și spune: „Nu-l mai judecați și nu-l mai acuzați pentru ceea ce spune, că el atâta a suferit încât este deja la Dumnezeu, nici nu mai are nevoie să creadă.”. Iacătă pledoarie. Și Povestașul, care dă și titlul romanului aceluiași autor. Cel care creează și păstrează memoria comună a unui trib risipit prin jungla amazoniană. Acel poștaș de povești care, într-un anume sens, ar trebui să fie orice scriitor.

• DAD: – Cu ce mare poet român sau străin, de acum sau de totdeauna, ți-ar plăcea să stai la taclale și în ce cadru?
• FS: –  Depinde de băutură. Și oricum stau la taclale cu ei când îmi amintesc cutare sau cutare vers. Poeții pe care îi iubesc sunt în mine.

• DAD: – O întrebare pe care am pus-o și la Radio Erevan: Poate un dictator ca Putin să impună o democrație perfectă într-o țară ocupată?
• FS: – Orice dictator este un neputincios care a început prin a se înfrânge pe sine. Nu are legătură cu nimic afară de prea-mărirea de sine. Este exact ca și cum un balon s-ar tot umfla pe sine. Ce legătură ar putea avea asta cu democrația? Iar un teritoriu ocupat este, de bună seamă, un teritoriu ocupat, dar nicidecum al tău. Stăpânești ceea ce te urăște și nu dă doi bani pe tine. Pentru că teritoriul acela nu a fost un teren viran, ci un loc în care își trăiau viața copii, părinți și bunici. Și, vorba ceea: ai distrus un copil, ai distrus o lume.

• DAD: – Dacă ai putea hotărî de unul singur, cui i-ai decerna Premiul Nobel pentru Literatură pe 2022?
• FS: – Lui Anton Pavlovici Cehov. Și în 2022, și în oricare alt an întrucât acest om a însemnat, înainte de toate, omenie. Personal, îl tot citesc și îl recitesc ca pe Biblie. Să ai înțelegere și compasiune pentru aproapele tău, iată adevărata desăvârșire. Și lui Cărtărescu al nostru, că-i băiat bun și scrie o minunăție de povești. Și are conduită.

SPAȚIU PUBLICITAR

• DAD: – Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, la care ții cel mai mult?
• FS: – Toate cărțile pe care le-am scris sunt aceeași carte. Le iubesc pe fiecare în felul ei și toate la un loc. Ar fi culmea să nu mă iubesc pe mine. Dar „Amaretto” este chintesența mea ca scriitor, născută fiind dintr-o tragedie care mi-a reactivat o altă tragedie. S-a născut din boala fratelui meu și din vizitele pe care i le făceam la spital, reamintindu-mi de spitalele mele. Acolo ne-am (re)întâlnit noi: în salon și pe masa de operație. „Transformatorul”  este reîntâlnirea cu cealaltă lume pe care aproape o și uitasem: cea a copiilor neajutorați și respinși, întâi de toate de părinții lor. Și pentru care marele ospăț înseamnă un pic de iubire. Și care devin, peste ani și ani, infractori, schimbând centrele de plasament cu un altfel de centre. Și nu poți să nu te întrebi cine este cu adevărat cel vinovat.

• DAD: – Care e culoarea ta preferată, în general; dar culoarea din vară-toamnă?
• FS: – Orice culoare se întâlnește cu o altă culoare ca să-i șoptească ceva. Nu cred că o culoare poate spune ceva în sine. Toamna îmi place pentru că are ceva trist în ea, dar și multă lumină.

• DAD: – Ce bibliotecă ai lua cu tine pe o insulă pustie?
• FS: – Aceea pe care o am în minte. Începând cu Anton Pavlovici Cehov.

• DAD: – Să întoarcem întrebarea lui Proust pe dos: Cum ai vrea să nu mori?
• FS: – E treaba lui ce spune Proust. Firește, de murit, moare toată lumea, mai puțin eu.
  Întrebarea asta nu e pentru mine.