2,K
Articol propus de citirorii BitPress.ro
Cand prin clasa a doua doamna invatatoare m-a notat la o dictare cu calificativul „excelent” (sistemul de evaluare fiind de la 1 la 5), de teama sa n-o patesc cu cei de-acasa m-am pus pe un plans care a uluit pe dascal si a descumpanit evident clasa, cea din urma mirata ca n-auzise in vietisoara ei de acest calificativ, unii colegi au pufnit in ras crezand ca e vreo injuratura sau metoda a catedrei de a pune la punct cine stie ce abateri de la reguli necunoscute pana atunci, altii priveau cu compasiune „martiriul” in timp ce putini radiau ca in sfarsit mi s-a infundat si ca a fost bine „potcovit talanul”- cu toate ca nu mi se potrivea deloc uzuala porecla, data indeobste cailor inchisi in obor sau lasati de catre stapani slobozi, sa pasca pe miristile si ulitele satului, la adapostul noptii…
Vazand ca nu ma opresc din plans s-a asezat langa mine in banca, m-a mangaiat pe crestet si a incercat sa-mi explice ca „nota” asta este, zicea, ceva de bine, de foarte bine, de peste foarte bine, adica deasupra lui 5 insa eu, nu si nu, ii dadeam inainte cu rauri de lacrimi adevarate, inciudat ca n-am luat ca multi (sau putini?) „cinci-ul pentru premu’” si care dadea posibilitatea beneficiarului sa recite strasnic si cu baritonala intonatie (la „chermeza din gradina publica” de azi) pe scena pavoazata cu ghirlande de cetina de brad, in prezenta nelipsita a tablourilor cu dragii conducatori si a plancartelor cu „traiasca pmr si rpr”, tra-la-la si tra-la-la…
Al doilea moment intiparit im memorie, care m-a apropiat intr-un fel de lectura este asociat cu prima frematare (framantare?) si indiscretie (!) culinara care mi-au furnizat sinistre senzatii tactile. E vorba de gustul ardeiat foc si inecacios al unei lingurite de mustar cu care ma momise si pacalise fartatii mei dand-o drept dulceata de nu stiu care si pe care eu, neam de neamul meu, nu o vazusem si gustasem, daramite sa o si mai mananc… Intr-o lume care tara inca vizibil nevolniciile marii conflagratii, privatiunea de orice fel era cuvantul de ordine al zilei. Cumpatarea era recomandarea autoritatilor iar rationalizarea era masura acestora cea mai la indemana, a parintilor catre odrasle. Chivernisirea nu era un moft, gogoasa sau himera propagandistica (noile randuieli abia se infiripau si in lumea satelor) iar copiii isi exibau naivitatile la aproape orice manifestare cu public (ulite, scoala, „casca gura” la hora, cete de colindatori, cu ursul, cu brezaia, plugusorul etc). Contactul cu alta lume si iesirea in lume erau pentru sateni povesti cu care adormeau seara de seara. Nici macar difuzorul nu ne era la indemana, iar despre televiziune abia cativa ani buni mai tarziu, ne multumeam cu lumea vazuta prin ochii dascalilor nostri si lumina cartii transmisa de ei, dar si supusenia clamata a activistilor de partid cu „invatatura” si exaltarile lor darwinist-miciurinist-stahanoviste, completate cu fetisuri reprezentand personagii existente aevea sau masluite, translatate din spatiul sovietic dar si cu romanasi imbracati in haine de otelari, metalurgisti, zetari sau din lumea rurala, colhonici cu secera pe ogoarele patriei, cu salopeta, cocarda si tricolor la manifestatiile Marii Revolutii din Octombrie pentru a ne deveni pilde de urmat (Pavel Korceaghin, Stefan Tripsa, maistru otelar, erou al… de la Resita sau Hunedoara, vreun Bozan de-al lui Sahia si Mitrea Cocor de-al bardului de la Pascani), la inceput amestecati ca natii, ulterior discriminati, ca unii se dovedisera nedemni de calitatea de „avangardisti ai proletariatului”, deviationisti, reactionari si tradatori… In rest ne mai „multumeam” cu cate un Kirov, Oleg Cosevoi, pilotul fara picioare Meresiev, personagiile lui Ostrovski, Solohov, dar si de-ai nostri: Bela Brainer, Iosif Ranghet, Olga Bancic, Filimon Sarbu, Vasile Roaita, Ilie Pintilie si, isi faceau cu seriozitate „incalzirea” pentru a intra in arena victoriei sigure a „omului asupra lupilor” dar si asupra lui Dumnezeu (!) altii si altii si care mai tarziu s-au dovedit ca nu era chiar asa. Dar de unde sa fi stiut noi ce-i cale pe vale !?…
Deci, dupa ce mi-a taiat rasuflarea si aproape ca lesinasem, spre a ma impaca si a tine numai intre noi intamplarea, fratii Dobrin m-au cadorisit cu o carte veche (din podul casei rudei lor, neuitata invatatoare Lucia Lixandroiu), aproape ferfenita, cu niste poze mari, alb-negru fireste, care infatisau o priveliste dezolanta, cvasiruinata a oraselor germane dupa bombardamentele aliate in timpul celui de-al doilea razboi (Dresda, cel mai lovit dintre ele),. Ruine de la un capat la altul, ici-colo cate un peisaj ce-ar fi putut fi asemuit cu o incercare timida de refacere, grupuri imprastiate ciorchine de oameni cu roabe, tarnacoape, lopeti, praf, moloz, schele catarate pe cladirile gata sa se prabuseasca… Dupa mica mea „apocalipsa”, cadoul care-mi rasplatea tacerea si rabdarea in confruntarea la limita cu „otrava din borcan” mi-au deschis orizonturi nebanuite, a declansat in mine resorturi de care nu m-as fi crezut in stare, frisonul mortii avusese iata o forma atat de domestica, prietenoasa si aparent tentanta. Se produsese cumva, pe nesimtite si negandite, acel flash de licariri ascunse ce asteptau sa irumpa lumina clara si netarmurita, sa cuprinda lumea careia urma sa-i ridicam valul „secretelor” si sa-i expunem dedesubturile si intunericul ungherelor care ne tintuia intr-un sir consistent de interogatii si raspunsuri. Auzind eu ca pot da de necaz cu o astfel de carte „la vedere”, am „chitit-o”-n pod, era scrisa in germana si engleza, limbi socotite „imperialiste”(!) si gaseam scuze cand ai mei ma observau adesea ca urc scara, le spuneam ca „dau fan la vaca” sau „iau ouale din cuibar”, cu toate ca gainile aveau cotetul lor si nici n-aveam varsta care sa-mi fi permis singur sa fac pe gospodarul casei. Noaptea imi „transferam” „literatura conspirativa” „sub sarica”, la lumina slaba a unei lanterne „Elba-Focus” cu care ma mandream si langa care dormeam, ca o fetita langa papusa ei cea mai draga.
Al treilea moment care mi-a starnit curiozitatea de a stii mai mult despre atatea cate se petreceau si zvoneau, imi va fi starnit de un contact „exterior”, de o realitate existenta aevea (nu departe de granitele de vest ale Romaniei), incropita intr-un melanj ludic al unor baietandri de tara la marginea unei seri de sfarsit de octombrie 56, pe o banca in fata portii, cand, vorbind fel de fel, niste „perceptii extrasenzoriale” pareau a se fi napustit asupra simturilor, potopindu-le cu o alerta ce se insinua intr-o stare de beligeranta efectiva si iminenta., pe care n-o declarasera in nici un fel. Bieti ignoranti, auziseram ca in Ungaria vecina (pentru noi aceasta era „asezata” imediat „dincolo de culmea Pleasei, valea Arsitei si varfurile Magurei sau Talvei”, nimerisem doar orizontul, nu si distanta!) au intrat tancurile sovietice sa puna la punct razmerita de-acolo care ameninta securitatea „lagarului socialist”, cuceririle revolutionare ale poporului „frate si prieten ungar”… Credeam atunci ca rusii facusera un „act de dreptate” pedepsindu-i pe tradatori iar multi dintre noi coroboram intamplarea de mai sus cu pozitia complice a unui rucarean de-al nostru de a adaposti in munti o „iscoada”, un „dusman al poporului” (simpatizant sau chiar legionar, taranist, liberal sau regalist), gest care l-a costat ani buni de inchisoare. Alt frison, alta primejdie va „unelti” pentru a-mi strapunge carapacea „lentorii si pasivitatii”: marele incendiu din Rucar din 25 martie 1953, la doar trei saptamani dupa ce-l bocisem pe „tatucul” Stalin…
