2,7K
Poeti optzecisti seriosi il acuza pe Ion Muresan ca este o vedeta. Hm! N-au dreptate. Macar de-ar fi! Pai, scriitorimea actuala se plange ca – din cauza unor Becali, unor Oana, Pepe, Iri, Moni etc. – nu este ea vizibila, iar cand un poet reuseste sa treaca granita de imagine inspre publicul mai mare, atunci ii dam in cap ca face pe vedeta! Ca sa fim transanti, Ion Muresan nu este vedeta, el este un mare poet care publica foarte putin (trei volume in trei decenii!), e parcimonios si cu o exacerbata constiinta a propriei valori, dar poemele din aceste volume sunt antologice, chiar daca nu alcatuiesc carti unitare tematic.
Este si cazul aparitiei recente: cartea Alcool (Editura Charmides, 2010). Toate cele treizeci si doua de poeme de aici au fost citite/recitate de nenumarate ori in ultimii cincisprezece ani la diverse festivaluri si alte intalniri scriitoricesti, recitate cu vadit talent actoricesc (de unde probabil si pizma colegilor!), ele fiind stiute pe dinafara de multi participanti. Eu insumi, avand o memorie de… Alzheimer, stiu pe de rost de ani buni cateva poeme marca Ion Muresan.
Creator de limbaj poetic precum Nichita Stanescu nu putem pretinde ca este Ion Muresan, dar vizionar creator de lume poetica – da! De la Nichita Stanescu incoace, niciun poet n-a imbinat mai bine starea de gratie naturala si continua cu livrescul, cu compozitia, cu lumea (de hartie) originala pe care-si pune amprenta precum Ion Muresan. Una dintre aceste lumi este Poemul alcoolicilor, cel care deschide volumul, poem ce nu poate lipsi din nicio antologie de poezie romana de la origini pana in prezent, oricat de selectiva, de restransa ar fi ea. Imi pare foarte rau ca nu mai pot cita din el, desi ar merita sa fie citat in intregime, dar poate ca ar fi superfluu, in conditiile in care eventualii cititori ai acestui text il stiu daca nu pe de rost, macar in mare si fragmentar si, sigur, in spiritul lui. Lumea aceasta a alcoolicilor este unica in toata literatura, nu doar in cea romana.
In schimb, aleg sa spicuiesc acest fragment neoexpresionist din poemul Cantec negru, in care Muresan se apropie de colegul sau de generatie Aurel Pantea, tot transilvan ca si el: „Eu cant forta neagra din capul meu,/la ordinul fortei negre din capul meu./Cant printre ceaiurile reci un cantec rece si sec,/un cantecel care paralizeaza imaginatia/la fel cum ghetarii paralizeaza aromele./Acum sunt linistit, mintea mea e limpede,/limpede si sterila./Pe masura ce cant, imaginile se aduna in cheaguri de sange/deasupra cestilor albe./Aromele se subtiaza ca foita de tigara/si se lipesc pe cuburile de gheata./Ca timbrele.//Soarele e sus, iarba e putreda…”
Ion Muresan scrie poeme fantastice, mitologice, suprarealiste, usor absurde, dar tandre pe total, populate cu inocenti, cu alcoolici candizi, cu ingerasi de pahar (o fascinanta lume suprarealista intr-un Pahar – titlul poemului!), cu papusi, damnati, oameni umili – o lume dostoievskiana care-ti pune la grea incercare duiosia, sensibilitatea in general, care stoarce lacrimi de la cei mai slabi de inger.
Dar lumea alcoolicilor nu e relevata doar in primul poem, in care Dumnezeu, dimineata devreme, le scoate in cale candizilor alcoolici, apropiind de ei, ca pe o cutie de chibrituri, o carciuma, ci si in alt text: „Si fiecare masa/era ca o casa/cu trei-patru hornuri fumegand,/si noi beam cu coatele pe acoperis.//Iar sub tavan, scartaind,/pe un ghem sur ventilatorul ne depana plamanii.//Lacrimi si scrum in scrumiere, apa neagra…” De observat alunecarea tot spre o viziune expresionista.
Volumul se incheie cu poemul cel mai bun, poate ca nu doar cel mai bun, dar si cel mai adecvat pentru final, un adevarat „testament” – Ci eu singur sub pamant -, o adevarata epifanie, cu a doua venire christica, cu spectacolul fascinant al judecatii de apoi, cu invierea, cand pamantul da afara mortii pe care creste carnea – „Oh, ce bucurie mare!” – poetul ramanand singur sub brazda, sub iarba, „singur in laptele dulce al intunericului” (ce imagine extraordinara a mortii!), pana cand, hm!, pana cand „deodata, pleosc,/intunericul scuipa un inger,/un inger mic, mic,/un inger sfrijit,/diabetic,/un inger albinos,/ultimul ingeras recuperator./Care ma inhata de o ureche/si ma duce in lumina si eu plang/si plang prin aer/cu urechea intre degetele ingerasului,/plang,/ca intunericul ramane singur” (s.m. DAD). Poemul acesta inchide cercul deschis la pagina 7 cu Facerea lumii:„Si a fost seara./Si a fost dimineata./Dar asta a fost demult./Si o singura data”.
Al. Cistelecan si-a atras numerosi dusmani poeti spunand despre Ion Muresan ca el este singurul poet roman, ceilalti fiind…artisti. Daca a riscat el, CIS, facand o asemenea metafora, de ce n-as risca eu recunoscand in Ion Muresan unul dintre cei mai importanti si mai profunzi poeti romani?
