Nascut in ziua de Craciun a anului 1941, Gheorghe Pantelie a plecat dintre noi in urma cu mai bine de un an. Avea 66 de ani. Se spune (cu o doza crescuta de umor negru) ca nu-i bine sa mori lunea, fiindca-ti merge rau toata saptamana. Dar unora nu prea le pasa, probabil vor sa verifice zicala. Intr-o zi de luni – la 18 februarie 2008, Gheorghe Pantelie a renuntat sa mai faca ultimele retusuri la o panza pe care o pregatea pentru o viitoare expozitie, a renuntat si la cafeaua care-l astepta pe masa.
De ce atata graba? Poate ca Cel de Sus isi dorea un portret facut de un pictor roman poantilist. Poate ca, facandu-i semn sa vina la El, Cel de Sus i-a facut pe plac lui Gheorghe Pantelie care declara: „Am de toate: cataloage, expozitii, participari, premii, un munte de diplome. Toate sunt hartii fara valoare, oricine isi poate face rost de asa ceva numai sa vrea. Doresc sa-mi fac singur o scara inalta din pictura mea, o scara pe care sa ma pot sui la cer; ca de pamant m-am c-am saturat”. Trebuie sa te poti ridica mult peste mediocritatea vietii culturale de provincie (argeseana) ca sa poti scrie astfel de cuvinte. Dar mai ales sa crezi in aceste cuvinte si sa dovedesti printr-o atitudine constanta, prin fapte, ca acesta-ti este crezul vietii. Sa crezi ca exista o chemare mai subtila decat obligatiile pamantesti pe care le poti lasa oricand balta, fara prea mare paguba… sa poti fi creativ cu sobrietate si generos cu simplitate, cu sfiala chiar, cu teama de a nu deranja….
Gheorghe Pantelie a „practicat” permanent ingaduinta intr-un mod atat de crestin, asa cum putini „profesionisti” ai credintei crestine o fac. Gheorghe Pantelie a fost un barbat impunator si seducator, un iubitor de frumos, un creator de frumos, dar mai ales un profesor convingator de frumos si de adevar. A fost un om de o disponibilitate greu de imaginat care ar fi avut inca multe de oferit celor din jurul sau. A fost binevoitor, generos si – in acelasi timp – de o modestie exemplara. Intr-o lume suprapopulata de creatori cu ego-uri sumetite si orgolii hipergonflate, prea putin sustinute de creatie autentica si valoroasa, Gheorghe Pantilie a ramas un om modest, fara fumuri, fara vanitati de fiinta-unicat si fara tafne de super-artist plutind deasupra multimii triste a celor obisnuiti, lipsiti de talent.
Din pacate nu-s multi cei care constienti fiind de harul cu care au fost inzestrati, sa aiba forta de a ramane in parametrii de comportament ai omului obisnuit. Dar Gheorghe Pantelie a fost si un frondeur, un razvratit pe cont propriu atunci cand regulile jocului social deveneau sufocante.
Cu cativa ani inainte de marea trecere, Gheorghe Pantelie si-a facut un portret in ipostaza unui bufon trist. O privire trista, o privire albastra sub o tichie albastra, chiar si barba alba avand reflexe albastre. O privire trista sau doar resemnata a unui inteleptit de viata? Inteleptit de o viata care poate oferi experiente frumoase, dar nu ne poate feri de avalanse de dezamagiri. Nu putea sa-i scape privirii lucide a observatorului si pedagogului Gherorghe Pantelie faptul ca am ajuns sa traim intr-o lume aculturala sau subculturala, cu o spiritualitate traditionala abandonata ca pe o zdreanta inutila, cu o alta – venetica imbratisata focos ca pe bunul cel mai de pret.
„Viata mea nu a fost plina de amar cum s-ar crede. In ea a picurat si dulceata. Va invit sa va imaginati ce delicioasa si rafinata este o traire dulce-amara. Daca as fi avut parte numai de dulceata as fi trait intr-o imensa greata. Daca as fi trait numai intr-un amar as fi fost un ratat” – afirma chiar Gheorghe Pantelie.
Intr-o lume in care la 5 minute dupa ce ai iesit din ecranul televizorului esti uitat, daca la un an de la trecerea din dimensiunea noastra ne amintim de artistul si omul Gheorghe Pantelie in acesti termeni este o dovada sigura ca artistul pitestean a insemnat ceva pentru nu numai pentru familie si cercul de prieteni ci si pentru ansamblul peisajului cultural argesean (si nu numai), pentru colegi, elevi, amatori de arta, jurnalisti…
