Au aparut pe piata in 2008 si si-au propus sa ajunga, in cinci ani, numarul 1 in randul publicatiilor din Muscel. Numai ca previziunile lor s-au implinit mai devreme decat se asteptau si, in doi ani, ,,Timpul muncelenilor” a ajuns sa fie cel mai indragit ziar de catre musceleni. Ii felicitam si noi pentru reusita si le uram viata indelungata! Nu putem decat sa ne bucuram ca ziare care nu promoveaza sexul, violenta sau… silicoanele ci, din contra, cultura, critica sanatoasa in raporturile cu puterea, bunul simt si, in definitiv, ceea ce ar trebui sa tina de normalitate, au ajuns sa fie in topul vanzarilor. Asteptam sa se intample minunea si pe la Pitesti, aici unde presa pare sa fi alunecat dramatic pe panta faptului divers si a obscenitatilor de doi bani.
Va marturisesc ca de fiecare data cand primim ziarul pentru a vi-l putea pune la dispozitie, spre citire, in format pdf, primul lucru pe care il fac este sa citesc editorialele (redate si la rubrica ,,Sase soapte”, lucru pentru care le multumim). Am aceeasi emotie care ma incerca de fiecare data cand regretatul Al. Th. Ionescu ne trimitea spre publicare editorialul saptamanal. Si aceeasi placere sa lecturez gandurile si opiniile unor oameni care simt intr-un fel in care multi nu mai simt. Si carora le pasa…
SPAȚIU PUBLICITAR
Si senatorului de Muscel, Mircea Diaconu, cel care semneaza o rubrica in ,,Timpul muscelenilor”, ii pasa. Iar marturisirile lui va invitam sa le cititi in cele ce urmeaza…
Inchipuiri
,,Intr-adevar, viata se scurge. Am tot mai des senzatia unei gauri cosmice in care mi se scurge viata. Si-n acest timp, eu alerg sa rezolv tot felul de treburi care nu sufera amanare, dau telefoane, fac navete, filmari si refilmari, mereu intarzii undeva, mananc cu ochii pe ceas, rad foarte rar, fiindca asta ia mult timp si inainte si dupa. Am inceput chiar sa prefer pantofii fara sireturi, care se incalta cu un coeficient sporit de operativitate.
In ultima vreme, insa, lucrand mult mai rar, fiind mahnit din pricini personale, am avut mult timp sa fiu eu insumi. Am mers pe strada fara sa socotesc nimic, mi-au venit iarasi in minte chipuri dragi, voci, gesturi uitate, care traiesc in zgura noptii mele de ranit pe frontul iubirii de oameni. Imi vin in minte semne tainice pe care nu le va sti nimeni, asa cum generatii intregi s-au mirat o clipa, cand l-au auzit pe Fory Etterle, intr-un admirabil medalion TV, cantand versurile lui Eminescu pe un fundal de valuri inspumate. S-au mirat o clipa, ca de-o pasare albastra, si si-au continuat binemeritata dupa-amiaza de duminica. Cati vor fi stiut oare ca aceasta voce a fost decenii intregi leaganul atator iubiri si despartiri, disparute si ele ca si el, batranul meu prieten? Si ochii mei de comic s-au umezit odata in plus la gandul disperat ca toti uitasera de marele cantaret, mort cu mult inaintea actorului, tragic de nevinovat, asteptand intre carti si amintiri ca cineva sa-i telefoneze.
Nu cred ca sunt mai anacronic ca de obicei, daca voi spune in incheiere ca rar am trait un moment de asemenea intensitate lirica si nu-i doresc mai mult decat ca undeva in fundul vremii, un alt spectator sa-si aminteasca de Fory Etterle si cu o lacrima sa-i rasplateasca truda vietii de artist.”
Mircea Diaconu