Una dintre cele mai bune veşti pe care le-am văzut în spaţiul public vara asta e că domnul Stere Gulea începe filmările pentru filmul “Moromeţii II”. S-ar putea să încruntaţi sprâncenele, dar nu mă număr printre fanii primului film “Moromeţii”. E o carte pe care am citit-o în clasa a VI-a, ea a însemnat despărţirea mea definitivă de lumea cifrelor fiindcă, luat de valul lecturii acestei minunate cărţi, nu mi-am făcut tema la matematică, iar pedeapsa lui taică-meu a fost cruntă… Pentru un copil de 13 ani… Atunci, îmi povesteşte maică-mea, am venit acasă şi i-am spus, cu lacrimi în ochi, că îmi pot face orice, mă pot dezmoşteni sau omorî, dar eu matematică nu mai învăţ. M-am ţinut de cuvânt. Dar “Moromeţii” a rămas una dintre cărţile mele de căpătâi iar filmul m-a dezamăgit cumva, dar asta e doar din cauză că eu, cu mintea mea de copil, văzusem filmul ăsta altfel. Deci e doar o chestiune de percepţie. Inocentă.
Până în clasa a IX-a făcusem ceea ce se cheamă “integrala Preda”, adică citisem absolut tot ce scrisese Preda, inclusiv singura piesă de teatru pe care o scris-o, “Martin Bormann”. Chiar şi nuvelele de activism comunistoid, “Friguri” si “Desfăşurarea”. Ah, minus ultimul volum din “Cel mai iubit dintre pământeni”, n-am putut trece peste moartea mamei lui Victor Petrini… Am putut să înfrunt, din nou, acest extraordinar roman abia peste vreo 3 ani.
Iar filmul, din punctul meu de vedere, e un act şi mai ratat decât “Moromeţii”.
Cu volumul doi din “Moromeţii” e aşa:
Ilie Moromete trăieşte două drame, cumva una după alta, o dată fuga celor trei fii la Bucureşti, cu tot cu oi, apoi colectivizarea, la care contribuie chiar Niculae, ajuns activist de partid; nu înţelegea cu ce va merge mireasa la biserică în alai, dacă tractorul va înlocui calul. Adică, va merge cu tractorul? Are chiar o idilă, la bătrâneţe, chestie care o scoate din minţi pe Catrina, care pleacă, o vreme, de-acasă.
Niculae Moromete, inadaptatul, abandonează după 3 ani Şcoala Normală, face Şcoala de Partid şi e trimis să impună colectivizarea în satul natal. Fiindcă nu poate preveni conflictele din sat, e sancţionat pe linie de partid, renunţă la activismul politic şi se face inginer horticultor. Îl regăsim în “Marele Singuratic”, unde-şi înjură, frumos, iubita: “Auzi, maică-ta sărbătoreşte Paştele?”
SPAȚIU PUBLICITAR
Paraschiv fuge la Bucureşti cu oile lui tat-su, devine sudor, se însoară, dar moare curând de tuberculoză.
Nilă, ăla de stătea cu capul între urechi, uimit de decizia lui Ilie Moromete de a tăia salcâmul, fuge şi el la Bucureşti, lucrează o vreme în construcţii, apoi devine portarul unui bloc şi moare pe front, la Cotul Donului.
Achim şi însoţeşte fraţii fugari la Bucureşti, îşi deschide un magazin care va fi însă, curând, naţionalizat. Pe toţi cei trei fraţi îi regăsim în “Delirul” şi nu mai apar, decât amintiţi, ici-colo în volumul II al “Moromeţilor”
Victor Bălosu, fiul lui Tudor care voia să-i cumpere salcâmul lui Moromete, se face legionar şi vine în sat să impună legea. Îl omoară în bătaie, tot în “Delirul”, (la un fel de stâlp al infamiei) pe Dumitru lui Nae, personajul care vorbea atât de tare că se auzea dintr-un capăt în altul al satului.
Polina (fiica lui Tudor Bălosu) trăieşte o minunată poveste de dragoste cu Birică şi fuge cu acesta, lucru cu care Bălosu senior nu se împacă niciodată, îi dă în judecată, câştigă procesul, iar cei doi dispar pentru totdeauna din sat. Împreună…
Apar, în schimb, alte personaje memorabile. Isosică, îmblânzitorul de câini, nimeni nu-şi putea explica cum ăsta putea intra în orice curte şi orice câine, cât de fioros ar fi fost, începea, inexplicabil, să se gudure pe lângă picioarele lui; Anton Furtună, alcoolic, bea spirt medicinal, iar când îl certa nevasta pentru chestia asta, o înjura, arătându-i eticheta şi spunându-i “Nu vezi, fă, că eşti proastă, e avizat de Ministerul Sănătăţii!”; Ouăbei, unul care nu se ştie cum rămăsese prin sat, venea să vândă ouă şi striga prin sat într-o română stricată “Ouă, bei!”, în loc de “Ouă băi!”.
Înţeleg că filmul se va mai folosi şi de momente apărute în “Viaţa ca o pradă”. Când am citit “Viaţa ca o pradă” mi se părea un act de supremă disidenţă faptul că Preda îl amintea pe Virgil Untaru, cel care avea să-şi ia pseudonimul de Virgil Ierunca, pe care îl auzeam la Europa Liberă făcând cronici literare împreună cu Monica Lovinescu. Ce curaj pe Preda, câtă inconştienţă… Asta ca să înţelegeţi cât eram de spălat, deja, pe creier.
Una peste alta… Abia îl aştept, poate “Moromeţii II” o să-mi mai spele un pic din tristeţea şi dezamăgirea pe care le-am simţit văzând “Moromeţii I”. De care nu mi-e dor. Vedeţi în filmul de mai jos de ce…
