►Cronică de film publicată în Revista Argeş, publicată de Centrul Cultural Piteşti
Văzând filmul lui Jens Lien – ,,Omul problemă” (Den Brysomme manneh, Norvegia, 2006; cu: Trond Fausa Aurvaag, Petronella Barker, Per Schaaning) – am devenit fericit de-a dreptul, după ce m-am înfiorat ca un arici, gata să nu mai suport ceea ce se petrecea acolo, în oraşul perfect, cu o curăţenie fără cusur. Groaznică e perfecţiunea! Deodată m-am bucurat că sunt balcanic, că văd pe geam viţa-de-vie, că pot mânca prăjituri cu gust de la sora mea, că pot admira mizeria din gări, recipientele de plastic din păduri, scuipatul aruncat pe banchetele din trenuri. Fericiţi cei ce văd trotuare nespălate!
Domnule Jens Lien, m-ai convins. Filmul dumitale, lăsând la o parte atâtea premii importante atârnate de gâtul lui… e perfect. O lume rece, robotizată, suprarealistă, cu zâmbete artificiale, cu prăjituri otova, fără gust. Birouri luxuriante, străzi de pe care poţi linge zahăr (dar cine să arunce?). O hipercivilizaţie care mi-a amintit, în treacăt, de filmul„ Brazil” al lui Terry Gillian (vezi şi Regele pescar, Armata celor 12 maimuţe etc.). O civilizaţie sofisticată, o goană spre perfecţiune, ce sună a moarte, un oniric terifiant. Însă curg în neştire hârtii în filmul „Brazil”, deoarece birocraţia rezistă şi există ca un virus triumfător.
Să răsfoim Kafka. De ce? Pentru că Jens Lien îl citează cu voie sau fără voie. Îi vedem pe cei doi agenţi, simţim absurdul, atemporalul, ne amintim chiar de Gregor Samsa din Metamorfoza, care într-o bună dimineaţă, după o noapte de vise urâte, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. A propos: Gide zicea că domnul Kafka ne prezintă în aşa fel un univers fantastic, încât acesta devine real sub ochii noştri.
Dar de unde vine Andreas? Dintr-un autobuz bizar, apoi urcă într-o maşină şi ajunge în oraşul ideal. Imediat are un apartament, un birou. Totul. Acolo e alienarea, robotizarea, absurdul, mesele fastidioase cu discuţii prefabricate. O existenţă de Sisif ridicat la rang de… învingător. O descindere imperfectă în Procesul lui Kafka. Ieşind de la slujbă, Andreas vede un sinucigaş. Un corp străpuns de barele de metal ale unei porţi. Nicio grijă, nimeni nu se agită, imediat va fi ridicat, iar trotuarul bine spălat. Vor dispărea şi intestinele acelea oribile, risipite ca lanţuri vii, roşii. Degetul tăiat al lui Andreas va regenera. Aha, am înţeles: nicio şansă de evadare. Nici măcar nu poţi muri.
Degeaba am răsfoit cartea cu sinucigaşii lui Jean-Marie Rouart (Cei care au ales noaptea, Ed. de Vest, 1992). Refuzul compromisurilor rămâne acelaşi, elanul dezamăgit e crunt, secretul celor ce vor să moară e la fel de nepătruns, însă… ce folos dacă nu-ţi reuşeşte sinuciderea? În jurul tău, auzi slogane putrede: „Nouă ne place aici! Majoritatea oamenilor sunt fericiţi, Andreas!”.
SPAȚIU PUBLICITAR
Atunci el, Andreas, o cunoaşte pe Anne, care se ocupă de amenajări interioare. Preocupată de bucătărie, de coraliul care nu e azuriu, chiar dacă se vede clar în ce măsură „coraliul unor firme devine exact azuriul alteia” (prietenei mele cu covorul neasortat îi recomand această secvenţă). Şi se aruncă Andreas sub câteva trenuri şi apare cu carnea de pe trup tocată şi însângerată, însă Anne nu strigă, ci îl anunţă cu tonul cel mai glacial că duminică la ora … „avem musafiri”.
Dezumanizare între mobile din trestie indiană. Străzi pustii care doar uneori amintesc de Fragii sălbatici. Prăjituri uscate, care n-au nimic de-a face cu madlenele lui Proust. Şi, deodată, marea găselniţă a filmului. Subsolul! Gaura, ca un vagin. Se aude o muzică… pământeană, sublimă, ireală. Unde duce tunelul? Andreas şi Hugo sapă. Măcar va atinge o prăjitură adevărată, într-o lume ascunsă, revolută (sau poate că nu). Însă agenţii apar, acoperă, rezidesc. Şi Andreas va fi târât în locul deşertic de unde a început totul. Un autobuz din care coboară o doamnă (aşa era şi la Buzzati în Deşertul tătarilor).