Pagina pe care o aştept cu cea mai mare nerăbdare atunci când apare un număr nou al Revistei ,,Argeş”, editată de Centrul Cultural Piteşti, este cea în care scriitorul Dumitru Augustin Doman îl provoacă la dialog pe omologul său într-ale peniţei, Gheorghe Grigurcu. În numărul din august, tema conversaţiei a fost una savuroasă: ,,Care este raportul dintre critic şi scriitor? A scrie critic înseamnă a-i îndatora pe scriitori sau, dimpotrivă, a te îndatora la ei cu fiecare rînd scris despre opera lor?” – a fost curiozitatea lui Dumitru Augustin Doman. Iar Gheorghe Grigurcu i-a dat un răspuns pe măsură, din care spicuim şi noi câteva fragmente.
Care sunt cele trei categorii de critici
Aflăm, spre exemplu, că în opinia poetului, eseistului, aforistului şi comentatorului Grigurcu, criticii de azi se împart în trei mari categorii: criticii independenţi, criticii de casă şi pupătorii în fund de profesie. Fix ca şi în presă!
,,Actualii critici cred că pot fi împărţiţi în trei categorii. Prima: cea a criticului să zicem independent, condus de busola conştiinţei sale, care nu se arată dispus a-şi jugula opiniile, a face concesii unor foruri influente pentru a avansa în carieră etc. Dornic a dovedi ceea ce E. Lovinescu numea “neatîrnare de spirit, o deosebită îndrăzneală de cuget pentru a închega, cel dintîi, o părere şi a o apăra cu înverşunare împotriva tuturor”.
A doua categorie: cea a cîtorva critici “de casă”. De bună condiţie literară uneori (factor agravant), apar legaţi de o editură, de o revistă, de o instituţie. Fac, nu în orele libere, ci în cele ale activităţii lor profesionale, un soi de menaj intelectual la simandicoasele “case” în cauză. Nu ies din perimetrul de interes al acestora, aşteptînd după toate probabilităţile să se pensioneze moralmente în funcţiile lor asigurate.
Şi o a treia categorie: criticii oportunişti, cei care vor să fie “bine” şi cu o parte şi cu cealaltă, parcă umblînd mereu cu un cîntar pentru a-i echilibra talgerele la fiecare pas. Neputîndu-şi proba consecvenţa, oferă la schimb o atitudine molaticbenevolentă, o ambiguitate aptă de mici adaptări rapide. În ruptul capului nu cutează a “supăra” vreun nume de marcă ori o grupare aflată “pe val”, în virtutea unei “armonii” care e o grijă a lor de căpetenie.”
,,Nu cred că există un scrib oricît de ridicol care să nu-şi găsească condeiul lăudător”
Potrivit lui Grigurcu, numărul tot mai mare de scriitori de duzină şi de edituri care, în numele banului, publică toate mizeriile, a dus şi la apariţia fenomenului de… prostituţie în rândul criticilor. Prostituţie era şi pe timpul lui Ceauşescu, dar cel puţin atunci aceasta nu se făcea… de plăcere.
,,Sub comunism, existau nu doar organe de partid şi de stat, ci şi scriptori de partid şi de stat, legiune. Lanţul obligaţiilor era următorul: autorii ridicau în slăvi regimul şi ale sale fantasme propagandistice, criticii neavînd altă cale de manifestare decît a-i celebra pe autorii situaţi “pe linie”. Ne-am putea oare închipui că bunăoară un Beniuc sau un Zaharia Stancu, un Marin Preda sau un Jebeleanu ar fi putut fi comentaţi altminteri decît favorabil? (…)
Cum stăm astăzi? Mai numeroşi decît oricînd, condeierii au îngroşat ameninţător stratul veleitarilor care întunecă zarea cum un nor de lăcuste. Mii şi mii de pseudopoeţi asaltează ogoarele publicistice şi… nu fără un oarecare succes. Numeroase periodice, inclusiv cele de un anume renume, au capitulat în faţa textelor mediocre de nu chiar inepte, nu o dată extinse pe spaţii generoase, cu fotografiile de rigoare şi culmea, chiar cu lipitura unor aprecieri “critice” girînd neantul. Editurile, puzderie, la fel. Am mai spus-o. Nu cred că există un scrib oricît de ridicol care să nu-şi găsească condeiul laudator, într-un delir al convergenţei absenţei cu absenţa. Desigur, veleitarii bat cu tărie la porţile criticii (numai eu ştiu cîte mesaje telefonice sau pe internet, scrisori, intervenţii prin terţe persoane mă împresoară din partea lor!), dar nu se dau în lături să-şi arate şi iritarea insolentă, cînd nu li se dă satisfacţie. În ultima situaţie trec la represalii. Dojană, insinuări, sarcasme. De pildă: “Cum, cutare a scris despre mine sau mi-a răspuns măcar la mailuri, şi d-ta cutezi să taci? Cine te crezi ca să-mi faci una ca asta?”. Mai multă vreme, recunosc, am încercat să fiu mai tolerant cu această speţă a falsului, dar nu mai merge. Nu mai putem fi buni samariteni, căci avem a face cu un flagel care trebuie tratat ca atare.”
Şi mai vorbeşte Grigurcu şi despre… acei autori ,,care încearcă o excepţională atracţie faţă de critici, frizînd nu mai puţin decît erotismul.” Dar despre asta puteţi citi fie… AICI, fie cumpărând revista Argeş!
