2,6K
-
Interviu cu poeta piteșteană Denisa Popescu
- Dumitru Augustin Doman: – De ce nu București, Paris, Viena? Se poate scrie poezie la Pitești?
- Denisa Popescu: – Se poate scrie poezie oriunde. La Pitești, trebuie să recunosc totuși, e trist ca o înmormântare să scrii poezie. O scrii pentru tine, cel mai adesea. Dar, dacă mă provocați cu orașe mari și fierbinți, am să vă dezamăgesc. Nu Paris, nu Viena, ci Istanbul. Sau orice altă capitală de Orient Mijlociu. Se nasc ei, cei de acolo, cu un fel de a trăi murind și de a muri trăind, care pe mine mă amuțește. În ultima vreme, dacă stau să mă gândesc bine, să fiu româncă mi se pare o atitudine politicoasă. România și-a pierdut curajul să mai fie, chiar și în poezie. Așa că prefer să fiu orientală, asumându-mi toate consecințele.
- Ce mai e poezia la 2022: lirică, epică, dramaturgie, eseu?
- E de toate. Suntem o mare piață de desfacere. Suntem un MALL. Ne place să fim un MALL. Vreau să rețineți totuși: mie nu îmi plac Mall-urile. Prefer prăvăliile mici, care miros a prăvălii mici, cu vânzători și stăpâni umani, binevoitori, simpatici, cu obiecte pe care le poți pipăi, le poți simți. Poezia de limbă română a anului 2022 e un afiș despre o poezie care s-ar putea scrie. Un afiș. Nouă ne plac afișele. Că poezia se scrie mai târziu nu mai contează, afișul să fie, să trăiască.
- Ce vă place mai mult la prietenii dvs?
- Nu am prieteni. Poate vreo doi-trei. Dar cred în loialitate și în ascultare. Am nevoie să mă văd prin ochii lor, prin sufletul lor. Dacă ochii se închid, dacă în suflet încep să orăcăie broaște, la ce bun prietenia? Orăcăitul broaștelor are farmecul lui, dar ca fundal, ca desert. Dumneavoastră, de pildă, v-ar plăcea să existați ca broscoi în imaginația mea?
- Care e culoarea dvs. preferată în luna mai?
- Luna mai este luna unei mari iubiri. Este vorba despre bunica maternă, ANGELA, fără de care copilăria mea ar fi fost un mic purgatoriu. Ea nu s-a născut în luna mai, ci pe 1 iunie. Dar, pentru mine, ea e un mai infinit. Culoarea ei preferată era albastrul. Cu nuanțele aferente. Prin urmare, luna mai este, pentru mine, luna albastră.
- Dintre toate cărțile pe care le-ați scris, la care țineți cel mai mult?
- Cinstit? La ultima – ÎNGERUL MEU ANTIGLONȚ. Are anii mei de-acum, adică e bătrâioară și dă oarece semne că s-ar fi înțelepțit.
- Mai țineți minte prima carte pe care ați citit-o și impresiile pe care le-ați trăit atunci?
- Cred, totuși, că era o carte de povești. Poveștile țin de cald și, poate nu o să mă credeți, contribuie la creșterea stimei de sine care, în cazul meu, era jos de tot.
- Un erou de roman care v-a marcat?
- Prințul Mîșkin. Este duplicatul Dumnezeului din noi.
- Dar ce personaj negativ v-a înspăimântat în copilărie?
- Nu cred că m-a înfricoșat cineva desprins din carte. Îmi era frică de întuneric, asta îmi amintesc, și mă temeam să nu fiu abandonată. Poveștile nu m-au înspăimântat, însă, niciodată. Dimpotrivă, m-au ajutat, m-au vindecat.
- Cu ce poet universal v-ar plăcea să stați la taclale și în ce cadru?
- O, cu RUMI. Dar nu la taclale. Eu să ascult, el să rostească și să se rostească. Ar fi ca visul cu ochii deschiși. Ochi pe care nu vrei să-i mai închizi niciodată.
- Ce carte ați fi vrut s-o scrieți și v-a luat-o altcineva înainte acum 300, 200 sau 10 ani?
- Eu nu știu încă cine sunt, abia acum mă descopăr, ceea ce înseamnă că voi scrie cărți de căpătâi peste o sută, o mie de ani, dacă mă voi mai întrupa în formă pământească recognoscibilă.
- Dacă ați putea hotărî de una singură, cui i-ați decerna Premiul Nobel pe 2022?
- Nu-mi cereți titluri sau autori. Răspunsul meu este acesta: i l-aș decerna cuiva care scrie FRUMOS. Nu pe criterii politice, cum se practică de ceva vreme, nu cuiva care aparține unui grup de privilegiați ai sorții literare. Important este să mă emoționeze și să activeze în mine un adevăr latent, să aprindă o lumină.
- Ce carte veți publica anul acesta sau anul viitor?
- Sper ca bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să public anul acesta un volum mic și delicat – mă refer la dimensiuni, îl vreau cât o palmă – căruia i-am și găsit titlul: ”AM OBOSIT”. Îmi place să cred că mă înțelegeți. Că oboseala mea are legătură cu neputința de a mai înghiți pe nemestecate tot felul de idei, de emoții străine de mine, de structura mea, de ceea ce am devenit. Adevărul e că am obosit să mai fiu, să mai trăiesc după cum vor alții. Indiferent de preț, de consecințe, VREAU SĂ FIU EU. Am obosit, cu alte cuvinte, să mai exist până și în spațiul compromisului rezonabil.