,,Da, mamă, sunt beată!” – le-a spus Delia, adolescenţilor. Şi toate mamele şi-au pus mâinile în cap, uitând de şpriţurile tinereţii şi de iubirile înecate în sticla cu vin. Dana Florian vine acum cu o melodie spre neliniştea… taţilor – ,,Poveste cu tata”. Mai bine spus, spre neliniştea familiilor rigide, în care copiii nu sunt decât o proiecţie a frustrărilor părinţilor, transformaţi în mici dictatori care au un plan pentru copiii lor, plan ce nu are nicio legătură cu lucrurile la care ei visează sau pentru care au abilităţi reale. Este, dacă vreţi, o melodie-manifest, cu atât mai interesantă cu cât vine din partea unei cântăreţe care este la rândul ei părinte. Şi încă părintele unei adolescente independente şi cu personalitate. O melodie de tot… Like-ul, spunem noi, şi pe care vă invităm să o ascultaţi mai jos, dar şi să o descoperiţi pe Dana Florian, în interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde.Atenţie, aceată melodie poate provoca dependenţă şi un pericol real de a vă regăsi în versurile ei!
Dragă Dana Florian, dă-mi voie, încă de la începutul acestui interviu, să-mi exprim indignarea. Tocmai tu, mamă de copil, soție de bărbat, femeie la casa ei, să propagi astfel de mesaje nocive, de răzvrătire, să instigi adolescenții la neascultare, să ne subminezi nouă, părinților, autoritatea papală în stat, e cu neputință! Ce vrei să ne faci tu, nouă, cu melodia asta, Dana Florian?
Vai, departe de mine să instig la răzvrătire! La trezire, da! Să fim serioşi – câţi nu am trecut prin scena asta? De ce suntem ipocriţi? Uităm că am fost tineri îndragostiţi şi nu ne păsa de societatea care ne urla în urechi cuvântul „datorie”. De la părinţi ne-am fi dorit să stea lângă noi pentru ceva timp, nu deasupra. Zici că instig copiii la neascultare? Ei bine, eu instig la o atenta ascultare din partea tuturor! Nu ţin cu copilul – dar într-o lume în schimbare vrem ca el sa facă faţă şi noi adulţii rămânem la fel – repetăm mereu aceleaşi modele – ne umflăm în pene în faţa lui şi ce îi reproşăm de fapt? Greşelile noastre.
Cum ți-a venit ideea melodiei, când și cum a luat naștere? Te întreb în sensul în care majoritatea melodiilor mele se nasc pe axa bucătărie-baie-sufragerie…
Axa mea trece prin maşină, când conduc în Bucureşti – ceea ce explică mult din tonul răzvrătirii!! Treceam prin Băneasa, pur şi simplu – altă explicaţie – zonă cu „de toate” şi masini dotate – vezi cum se leagă!
Dă-mi voie să remarc maniera profesionistă în care a fost realizat clipul. Spune-ne povestea din spatele lui! Ți-a fost greu să fii și actor în acest clip?
Nu m-aş fi încumetat la investiţia unui videoclip, vorba ceea – pe banii mei, dacă nu credeam că este un mesaj serios de luat în seamă. De aceea am apelat la Cătălin Palavescu, care face proiecte tip Social Art. Dupa ce am văzut scurt metrajul lui „Câţi bani câştigi într-o oră? ” care a ajuns viral, i-am aratat melodia şi aşa a început, cu un concept deosebit dintr-o singură bucată, apoi echipă, machiaj – producţie ca la carte şi distracţie foarte serioasă. Cât despre mine – eu nu joc – eu …aşa cânt.
Mă fac că nu știu cine sunt restul protagoniștilor, așa că spune-ne tu…
Vlad Vîlciu – talentat student la actorie în primul an – băiatul rebel şi răzvrătit – îi prevăd mare viitor. Cornel Rizea, component al trupei „Hahademia” şi protagonist în scurtmetrajul „Câţi bani câştigi într-o oră? ”– rolul de tată aspru i-a venit ca o mănuşă. Mama Liliana Munteanu, prietenă de suflet, joacă cu multă pasiune şi succes în trupa de amatori „Anonimii comedianţi”. Şi fiica mea Luiza – fata fără stare – în rol natural.
Buuun, avem melodie, unde o încadrăm, în ce gen? E folk? E jazzzzzzz?… Contează ce e?
Nu te poţi abţine, ştiu. Respectabilul juriu din două festivaluri de folk de anul trecut a fost confuzat… E o satiră, folk prin atitudine în ritm de jazz. Şi nu contează… „cât de lung am părul”
Avem melodie, ce vrem de la ea și ce facem cu ea? Pe unde o plimbăm, pe unde o lansăm?
Avem melodie, încercăm la televiziuni şi la radio, dar cum nu e suficient de comercială, lumea mă felicită şi atât. Asta e încă o dovadă că e folk – cine dă folk la televizor? Aşa că rămân canalele de socializare şi prietenii, răbdarea şi încrederea în oportunităţi.
De ce acum? Ce te-a determinat să-ți scoți acum chitara în lume, la un alt nivel? Mai pe scurt, până acum pe unde ne-ai fost?
E acum pentru că am altceva de spus decât în suava mea tinereţe. Acest altceva nu este comod dar e adevărat şi nu mai poate sta înlauntrul meu. Am fost pe unde ai zis la început. Când l-am cunoscut anul trecut pe Raul Cârstea i-am zis timidă: „Ştiţi, eu am altă meserie” – „Toţi avem alte meserii!”, a tăiat el zâmbind.
Eu nu m-am gandit la lumea folkului ca la o lume aparte – vezi, poate să fie şi asta un motiv pentru care folkiştii se plâng ca dispare. Mie imi place muzica bună.
Cum a fost revenirea în lumea folkului? Care era atmosfera folk a tinereții tale și cum o percepi acum?
Eram prea mică să fiu lăsată la cenaclu în perioada de apogeu, dar când mă gândesc la trecut, înseamnă Flower-Power, Beatles, Pittiş, chiar aparte de Cenaclu. Debutul a fost la Festivalul „Om Bun” la prima ediţie, apoi la câţiva ani distanţă şi am încetat. Pur şi simplu. Ştii, chiar acum îmi dau seama. Eu nu am revenit. Eu acum am venit!
Cum percep acum – nu sunt cea mai potrivită persoană să comentez lumea folkului, pot doar să mă bucur. Mă simt inconjurată de prieteni iubitori. Cei pe care am avut până acum onoarea să îi cunosc. Şi le mulţumesc!
Este folkul o lume a bărbaților sau e suficient loc pentru oricine are talent și tenacitate?
E o lume mai mult a bărbaţilor ca o chestiune de lipsă de timp şi curaj din partea fetelor. Băieţii au în general avantajul măiestriei la chitară dar fetele au multă căldură intrepretativă. Sunt nume feminine foarte „grele” in folk.
Ai modele în această zonă, artiști preferați?
Dacă vorbim de modele, o să spun ca toată lumea şi e adevărat – Joan Baez. De la noi – Nicu Alifantis, pentru ca este un artist complet, Florian Pittiş pentru că a fost şi va fi mereu. Artişti preferaţi – mulţi din cei care cântă acum – mi-e teamă să încep să spun şi să uit pe cineva. Mă duc să îi văd de câte ori apar prin Bucureşti, ei ştiu.
Care crezi că este șansa noilor generații care vin după niște așa-ziși monștri sacri, rămași bine înrădăcinați în mentalul colectiv și care trezesc și acum nostalgii? Și e bine că se întâmplă așa…
Pe lângă şansa obiectivă a istoriei sau mai bine zis în lipsa ei, tinerii iau cărţile de poezie şi îl cântă pe Sorin Poclitaru. Concluzie, cât există poezie, există şi folk. Adevărata şansă este să nu copieze, să fie autentici. Ce am auzit şi văzut mi-a plăcut.
La final te-aș întreba dacă demersul tău muzical va culmina și cu apariția unui CD…
Da, lucrez cu grijă şi răbdare – ce sens ar avea după atâta vreme să mă grăbesc? Numai ca nu vreau sa fie o culme, ci doar o etapă. Important e să continui să spun „cât şi cum gândesc”.
