Obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar pentru prima dată în Strasbourg. Atestarea are ca dată anul 1605. Care este povestea apariţiei acestui simbol şi cum se sărbătorea la Curtea regelui Carol, în cele ce urmează.
Pe vremea Războiului de Treizeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, suedezii l-au adus în casele lor. Era neîmpodobit.
Prin 1765, Goethe, care se afla la un prieten din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de Crăciun. În 1840, cutuma germană este preluată simultan în Anglia şi în Franţa. În Anglia, prin hotărârea prinţului Albert, soţul reginei Victoria, se adoptă obiceiul pomului de Crăciun. După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”, pe la 1850, „Pomul de Crăciun” nu este altceva decât o „ramură groasă” din brad sau de ilice, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii.
Lumea Parisului şi vârsta de aur a vieţii private
La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge în casele francezilor. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele. Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, şi devine spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina.
La Crăciun, brazii care se aflau în salonul din casele familiilor aristocrate franceze nu erau deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi. Spre sfârşitul secolului, în fiecare an, se expediau atât misionarilor din Groenlanda, cât şi coloniilor din Africa pomi de Crăciun gata împodobiţi. Pe la 1836, pe lângă bradul de Crăciun, cel mai rafinat cadou pentru copii este un mic spectacol de teatru: „Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de coardă, simulat de mici personaje din hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”.
Mai târziu, după modelul francez, în toată Europa până după 1900, pe lângă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii urmează capriciile modei. Se propun jucării, deoarece ele reproduc realitatea: moara, păsările, păpuşile, urşii din pluş. Nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra Crăciunul în salon. Devine un timp al darurilor.
Lume de poveşti la bradul de Crăciun
Tradiţia bradului de Crăciun a fost preluată şi în România. În timpul domniei regelul Carol I, personalul palatului era adunat seara pe la 5 şi se împărţeau cadouri copiilor servitorilor. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte:
„În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. Împodobeam un brad înalt, iar la ceai mâncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune. Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc. Lume mică de poveşti pe care o mânuisem cu admiraţie smerită. În seara Ajunului mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii.
Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Când se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scânteietoare. Lumânările sfârâiau împrăştiind în casă mirosul de brad. Cântam „O, Tannenbaum”, jucam piesa, mâncam bomboane pe săturate şi mergeam culcare. În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întâmple în anul următor”.
Anii au trecut, iar în vremea comuniştilor, Moş Crăciun a fost înlocuit cu Moş Gerilă şi fiecare împodobea bradul cum putea şi cu ce avea pe acasă. Astăzi, de sărbători, vorba unei zicale româneşti, la noi, „fiecare bordei cu alt obicei” şi mult kitsch casnic. Citiți articolul integral, documentat de Monica Andrei pentru Ziarul Metropolis.