Cultura organizationala – Mentalitati
Desi ne laudam ca suntem un popor de inteligenti si de talentati nu ni s-a intamplat sa luam vreun „Nobel” sau vreun „Oscar”. Inteligenta si talentele romanilor s-au impus in lume pe la saloane de inventica, prin spectacole de teatru, prin concerte de orice gen si – mai ales – prin sport. Anul 2008 a fost un an bisect asadar si olimpic. Prilej de mare bucurie mai ales pentru tara organizatoare – China cea cu doua sisteme. Poate chiar faptul ca are doua sisteme i-a oferit prilejul de a fi castigatoare absoluta cu 100 de medalii, pentru ca pe cand Germania avea si ea 2 sisteme medaliile adunate de RFG si (mai ales) de RDG situau sportivii spatiului germanic printre primii in lume atat la intrecerile de vara cat si la cele de iarna.
Pentru noi romanii, olimpiada chineza a fost un bun prilej de a constata pe viu distanta tot mai mare care-i separa pe sportivii nostri de podiumul olimpic – acel loc de cinste cu care reprezentantii Romaniei erau obisnuiti in urma cu doua decenii, si care acum pare ca a devenit un teritoriu interzis. Drumul pana la treptele podiului olimpic este tot mai greu de parcurs de catre reprezentantii (si reprezentantele) unei Romanii care se dovedeste din an in an mereu mai incapabila sa sustina performanta sportiva la nivel inalt. Cele cateva nesperate medalii si comportari meritorii obtinute de sportive care se antreneaza in afara granitelor au salvat figura sifonata a Romaniei, dar nu scuza in niciun caz faptul ca la editie chineza a Jocurilor Oliompice, Romania nu a fost in stare sa prezinte ECHIPE care sa emita pretentii (justificate) la o pozitie pe podium.
Singura sansa la o medalie de aur pe echipe o emitea echipa de handbal feminin, asa ca esecul sau a fost cu atat mai dureros. Poate ca eliminarea echipei Romaniei din lupta pentru o pozitie pe podium eliminare „dictata” de eterna rivala Ungaria echipa pe care fetele noastre au invins-o in ultimii ani de cate ori au intalnit-o a fost dificil de suportat. Cert este ca la Beijing fetele noastre au jucat contra Ungariei de parca se paruisera in vestiar chiar inainte de meci. Iar faptul ca dupa infrangerea in fata Ungariei selectionata noastra a pierdut si in fata Frantei n-a facut decat sa sublinieze ingrosat carentele de comportament competitional (si competitiv), o lipsa si acuta si cronica a mentalitatii de invingator ale reprezentantilor nostri. Am sperat ca fetele noastre se vor revansa la Campionatul mondial din Macedonia, sperante spulberate de surprinzatoarea infrangere in fata Spaniei care ne-a expediat pe locul 5. N-a fost sa fie, am zice, nici „mitocanul” Tadici, nici elegantul Radu Voina n-au reusit sa aduca pe podium aceasta generatie de handbaliste, exceptie facand acea finala din 2005 de la Moscova cu Basescu si Tariceanu in tribuna.
Televiziunea romana a transmis in ultima saptamana intreceri sportive la care Romania emitea putine sanse de a se clasifica printre protagonisti. Niciodata n-am fost prea puternici la sporturile de iarna (nici nu puteam fi cu doar 4 patinoare acoperite si fara partii de schi si bob). Speranta se indrepta spre echipa de handbal masculin care se califica dupa o absenta de 14 ani la un turneu final al Campionatului Mondial. De 4 ori campioni mondiali in 1961, 1964, 1970, 1974 medaliati cu bronz in 1990, de 3 ori medaliati olimpici dar absenti in ultimii 14 ani de la marile competitii nici elevii antrenorului Aihan Omer n-au facut mai mult decat elevele lui Tadici si Voina. Ba chiar au facut mult mai putin de vreme ce n-au intrat primele 12 clasate, obtinand victorii doar in fata unora care pot fi considerati ca incepatori in handbal. Ilustrativ pentru situatia de precari a fost resemnarea comentatorilor multumiti ca nu pierdem prea rau. Comentariu corect tehnic a fost de o condamnabila resemnare mioritica care s-a centrat pe sintagma „bine ca am facut si atat”. Este absolut de netolerat sa accepti ca natiuni carora in urma cu 30-40 de ani le-am trimis antrenori si le-am invatat sa joace volei si handbal se distreaza acum cu echipele noastre de cate ori au prilejul.
Nu (mai) avem ECHIPE care sa emita pretentii la titlu la discipline la care romanii erau abonati la medalii sau cel putin recunoscuti ca valorosi: BOX, HALTERE, LUPTE, HANDBAL, VOLEI, RUGBY… Se pare ca recompensele de 100.000 euro, un Jeep, o pensie viagera, nu compenseaza lipsa unor politici eficiente si sustinute de stat in domeniul sportului. Iar lipsa acestor politici de incurajare a sportului de masa si de (inalta) performanta indeparteaza in fiecare an podiumul olimpic de posibilitatile sportivilor romani. Asa se face ca mai numaram inca un esec al statului roman, incapabil de a sustine organizational sportul de mare performanta. N-ar trebui sa ne (mai) afecteze, doar suntem obisnuiti…
Stam rau pete tot: n-avem infrastructura, la nivelul perceptiei politice mondiale celebrul nostru presedinte este de categoria prietenilor sai Bush si Berlusconi, avem sanse putine sa luam un Oscar sau un Nobel (pentru orice domeniu), sanse putine ca vreo echipa de-a noastra sa se impuna intr-o mare competitie. Asa ca prestigiul Romaniei mai sta doar in spitu’ lu’Mutu…