Scriitor de spirit şi un fin observator al vremurilor sale, Dumitru Augustin Doman vă invită la lansarea unui nou volum de proză. Este vorba de… „Sâmbătă, duminică și alte singurătăți”.
Evenimentul editorial va avea loc miercuri, 30 martie, începând cu ora 16.00, în Sala Ars Nova din cadrul Centrului Cultural Pitești.
Florentin Popescu: „Înzestrat de Dumnezeu cu multiple haruri, ni se pare a fi una din vocile importante ale literaturii noastre de azi.”
„După aproape patru decenii şi jumătate de la debutul în reviste şi alte trei de la cel în volum (Povestiri cu contrapunct, Editura Albatros, 1985), dl. Dumitru Augustin Doman, autor a patru cărţi de proză scurtă, a publicat recent o cuprinzătoare antologie de texte (Sâmbătă, Duminică şi alte singurătăţi, Editura Tipo Moldova, colecţia Opera Omnia, Proză scurtă contemporană) din propriile scrieri. Volumul oferă cititorului şi cronicarului literar posibilitatea unei vederi panoramice asupra creaţiei acestui scriitor destul de parcimonios cu sine de vreme ce bibliografia d-sale de până acum nu numără mai mult de şapte volume. Evident, foarte puţin în comparaţie cu bibliografiile multor altor optecişti, grupare căreia i se revendică dl. Doman (nu întâmplător una din cărţile pe care le-a publicat mai an numindu-se, nici mai mult nici mai puţin decât Generaţia 80 văzută din interior (Editura Tracus Arte, 2010).
Nu pare răsfăţat de critică (tot în comparaţie cu alţi colegi de generaţie), dl. Dumitru Augustin Doman face parte din categoria, tot mai rară, a scriitorilor de o remarcabilă discreţie, refuzând manifestările zgomotoase şi ieşirile în public însoţite de coruri de lăudători ori de comentatori mai mult sau mai puţin obiectivi în aprecierea fenomenului literar contemporan. O notă bună, desigur, dacă vom adăuga, pe de altă parte, că proza acestui autor se susţine singură prin însăşi valoarea şi trăsăturile ei definitorii, nemaiavând nevoie de niciun fel de adjuvante critice.
Structural, dincolo de opţiunea autorului pentru criteriul cronologic, antologia recentă se împarte în două secţiuni total diferite: prima cuprinde schiţele şi povestirile propriu-zise, iar cea de a doua, de mai largi dimensiuni, este ocupată de un jurnal, nedatat, care poate fi considerat şi o culegere de texte scurte, impregnate cu citate sau trimiteri la diverşi autori (filosofi, poeţi, prozatori, eseişti de la noi sau de aiurea – toate având ca subiect Moartea, privită cam din toate unghiurile şi de pe toate palierele vieţii, acesta rămânând, până la urmă cel mai mare mister al omenirii şi, în speţă, al celui care îşi pune problema ei ca ultimă graniţă a vieţii.
Scrise aproape toate la persoana întâi, povestirile şi schiţele din cartea de faţă surprind, înainte de toate, prin naturaleţea şi firescul naraţiunii, printr-o anume notă de confesiune, făcută parcă în intimitate, la o cafea, deşi ar fi, poate, o naivitate să credem că faptele asupra cărora îşi fixează autorul observaţiile au fost trăite, toate, chiar de el, sau în orice caz autorul a fost martorul lor nemijlocit. (…)
Parcurgând astfel de texte, deopotrivă ironice şi umoristice, te cuprinde, vorba lui Nichita Stănescu, un fel de râsu-plânsu, mai ales că mai toate i-au fost sugerate celui care le-a scris de realităţi din imediata noastră vecinătate. Credibile sau mai puţin aparte, capacitatea acestuia de a „recolta” subiecte şi de a le transfigura artistic, dându-le certificat de existenţă literară perenă dincolo de orice discuţie. (…)
Ingenios în textele beletristice, subtil producător de umor tot acolo, meditativ, introvertit în cele despre moarte, dl. Dumitru Augustin Doman, înzestrat de Dumnezeu cu multiple haruri, ni se pare a fi una din vocile importante ale literaturii noastre de azi.”
afirmă scriitorul Florentin Popescu, într-una dintre cronicile sale.
Ştefan Ion Ghilimescu: „Prozatorul nu are nici o problemă să scrie nereţinut despre tot ce-i trece prin minte”
La rândul său, scriitorul Ştefan Ion Ghilimescu face următoarele aprecieri pe marginea cărţii:
„Pentru Dumitru Augustin Doman, potrivit unei însemnări cu caracter programatic, “proza este liberatate, libertinaj, destrăbălare de creator, chiar iresponsabilitate”. Cu această lecţie bine învăţată, prozatorul nu are nici o problemă să scrie nereţinut despre tot ce-i trece prin minte (din auzite şi văzute sau pur şi simplu inventând); nicio rezervă sau scrupul calofil privitor la puritatea sau calitatea subiectului şi coerenţa întregului, care trebuie să se lege cumva de la sine. Din acest punct de vedere, eu unul nu am găsit nicăieri în proza română cantităţi atât de însemnate de literatură reflexivă (panseuri, aforisme sau judecăţi originale), nici atâtea însemnări în genul jurnalelor lui Jules Renard sau Julien Green, o materie ce ar putea pune serios sub semnul întrebării textura prozei comisă de Doman, dacă nu i-ar conferi în aceeaşi bună măsură o individualitate şi chiar distincţie aparte.”
