Se intampla de fiecare data. Cand lumea umbrelor ne rapeste un om de geniu, un soi de isterie cuprinde societatea. Televiziunile sunt imbibate de lacrimi, de reportaje gretoase legate de inmormantarea geniului pierdut, de talk-show-uri in care figura marelui disparut este evocata in culori care mai de care mai calde. Nu lipsesc nici detractorii, caci fara ei, nu-i asa?, viata ne-ar fi prea plicticoasa. La colt de strada, in magazine sau in mijloacele de transport se aud acorduri ale melodiilor facute celebre de personajele abia disparute. Pe ecranele televizoarelor defileaza artisti care recita din opera celui plecat dintre noi. La radio se aud evocari peste evocari, care mai de care mai mieroase si mai glorificatoare.
Totul dureaza cateva zile. Apoi, uitarea se asterne peste tot. Din cand in cand, prin presa mai apar cateva randuri care amintesc ca „astazi se implinesc x ani de cand nu mai este printre noi marele…”.
SPAȚIU PUBLICITAR
Asa a fost cand ne-a plecat Dobrin, asa a fost cand ne-a plecat Dem Radulescu, asa a fost cand ne-a plecat Adrian Paunescu. Brusc, ca dintr-o flasneta uitata de vreme, a aparut un interes enorm pentru „Ruga pentru parinti” ale carei versuri, insotite de o muzica bine aleasa, tulbura sufletul si umezeste ochii.
De ce nu am fi ascultat aceasta superba poezie si cand Paunescu era in viata si sa-i fi spus „da, maestre, e o capodopera!”? De ce nu putem insa sa ii pretuim pe cei ca Paunescu, ca Dobrin, ca multi altii asemeni lor, atunci cand ei sunt in viata? De ce nu le citim opera, de ce nu le ascultam muzica decat postum, si atunci cu febrilitate?
Din pacate, nu stim sa ne pretuim valorile. Ne credem cu totii mult prea poeti, mult prea scriitori, mult prea antrenori sau fotbalisti pentru a-i recunoaste adevaratului geniu meritele si a-i da intaietate. Paradoxal, dar tocmai aceasta cumplita atitudine hraneste legenda celor ce poate ca au plecat in lumea umbrelor, dar cu siguranta au urcat in cerul luminii eterne…