Titi Ghinea, la Centrul Cultural Mioveni, despre drumul greu al folclorului autentic spre scenă (foto-video)

Concursul Național al Grupurilor Vocal-Folclorice Bărbăteşti "Dorel Manea", ce se desfășoară la Centrul Cultural din Mioveni, ne-a prilejuit întâlnirea cu Constantin Ghinea Dumitrache, cunoscut pe scenă ca Titi Ghinea. Este conducătorul și sufletul grupului folcloric bărbătesc “Rapsozii Prahovei”, câștigătorul de anul trecut al Festivalului Național de Muzică Lăutărească Veche “Zavaidoc”.

Plin de vervă, dar foarte riguros cu tot ce înseamnă o prezență scenică autentic-tradițională prin costumație, instrumente și mai ales prin cântecele interpretate, ne-a atras atenția și am dorit să-l cunoaștem mai bine.

Copilăria din Bertea și prima chitară

,,Am copilărit în comuna Bertea, județul Prahova. Provin dintr-o familie nevoiaşă cu şase copii, toţi băieţi. Mama mea a fost bucătăreasă iar tata a lucrat la cariera de piatră. Fratele cel mare, Gheorghiţă, zis Uriaşul, a cântat întru-un grup de muzică folk foarte apreciat la vremea respectivă în Cenaclul Flacăra. Cel de-al doilea frate cântă în grupul Moşnenii, sculptează, e foarte priceput la cioplitul în lemn. A fost o perioadă în care cântam toţi. Mama mea, o femeie mândră dar modestă, şi-a dorit să cântăm împreună. Şi o perioadă am făcut-o, pe tot felul de grupuri şi grupuleţe.”

Dragostea pentru cânt o are de mic copil, şi nu doar de la mama sa, căreia îi plăcea să cânte, tatăl fiind… ,,total afon”. A prins această dragoste şi de la vecina Leana Fălcescu, care îi chema pe el şi pe fraţii săi în ogradă să le spună basme şi să le cânte.

,,Prima chitară pe care am cântat a fost o "țâmbră" din gard pe care am prins sârma de la covrigi. Erau la cooperativă covrigi înșirați pe sârmă, şase la leu. Apoi, tot pe vremea aceea mai erau mingiuţele acelea de tenis de masă, la 1,75 lei. Din scândura cea mai lată de la gard făceam palete rotunjoare. Eu, pe o paletă din aia am pus sârmă de la covrigi. Am bătut cuie la capăt, întindeam de sârme şi le acordam pe diferite note. Nu înţelegeam ce înseamnă taste de separare. Ei bine, pe asta am exersat primele sunete. Totul după ureche. Şi acum, după atâţia ani, acordurile le fac pe grif, tot cum îmi vine mie bine, nu cum e în portative. Pe prima chitară adevărată am pus mâna atunci când fratele meu cel mare şi-a cumpărat o chitară Orfeus. Mă lăsa să cant cu condiţia să mă duc la păscut cu oile şi vacile.”

Hora din Bertea a reprezentat locul în care, pentru prima oară, a aflat ce înseamnă folclor autentic, nealterat de… lăutărisme.

,,Până să ajung să fac clasa a IX-a şi a X-a şi apoi şcoala profesională, mergeam la horă, în sat. Acolo cânta un anume nea Gigel, la un acordeon alb. Îi învăţasem toate melodiile. Ştiam cu ce începe şi cum se termină repertoriul său. În total se cântau vreo 24 de jocuri bătrâneşti. Mulţi lăutari nu le ştiau. La nunţi, jocurile bătrâneşti erau obligatorii. Mai târziu, la una dintre nunţile la care am cântat, am sărit o melodie. Imediat m-a apostrofat unchiul meu. Ţinea mult la ceea ce este autentic.”

O perioadă, pasiunea sa pentru cântat s-a intersectat cu cea pentru croitorie

,,Îmi plăcea să cos; modificam îmbrăcăminte de la fraţii mai mari şi o trăgeam la maşina de cusut a sorei mamei. Aşa am ajuns la Comarnic, la o şcoală de cojocărie. Comarnicul m-a şcolarizat şi m-a trimis la Iaşi. Era singura şcoală de pielărie şi marochinărie. Am profesat această meserie până azi; am un atelier privat unde fac opinci din piele sau recondiţionări la articole de piele mai pretenţioase. “

La chitară a învăţat să cânte cu adevărat, dar tot pe apucate, la Iaşi, la şcoala profesională. Unul dintre colegi a venit la cămin cu o chitară pe care trebuia să o repare, iar până a returnat-o, deja o stăpânea. Pur şi simplu talentul său nativ îi era suficient încât să prindă orice instrument, fără un profesor sau cineva care să îl iniţieze. De aici şi până la a deveni cel mai căutat cântăreţ din zona sa, nu a mai fost decât un pas.

,,Când m-am apucat să cânt, în scurt timp am devenit cel mai renumit din zona aceea. Întotdeauna mi-a plăcut să am cele mai bune scule – difuzoare, staţii. Din primii bani mi-am cumpărat o chitară electrică pe care făceam solistici auzite la alţii pe acordeon."

Dincolo de formaţia cu care cântă la nunţi şi de afacerea cu articole de pielărie, principala sa activitate a constat în culegerea de folclor autentic şi descoperirea de talente din zona sa. A înfiinţat nenumărate formaţii, de la formaţii de dansuri populare, la formaţii de fluieraşi. Cu mâna sa le-a făcut costumele populare, de la croit, la cusut, de la opincă la căciulă. Cu ei a văzut nenumărate ţări de pe mapamond şi nu a venit niciodată cu mâna goală, ci încărcat de trofee şi… instrumente tradiţionale din fiecare ţară văzută.

,,Am mers cu ansamblul în multe ţări. Mi-a plăcut să descopăr orice instrument. Din toate ţările am vrut să aflu care sunt instrumentele lor tradiţionale şi mi-am şi cumpărat. Cred că am acasă o colecţie de 60 de instrumente şi nu mă îndur de niciunul.”

,,Măciuca asta e arma de apărare a culturii naţionale.”

Ne spune cu mândrie că pălăria pe care o poartă și-a făcut-o cu mâna lui. Modelul l-a găsit în primele fotografii alb-negru puse pe nişte vechi cruci de piatră din sat, cruci pe care se spunea… ,,aici repausează” nu ,,aici se odihneşte”.

Până şi măciuca cu care îşi completează costumaţia are semnificaţia sa: ,,Măciuca asta e arma de apărare a culturii naţionale.”

Cântecele din copilărie auzite la tanti Leana, cele ale lăutarului Gigel, dar şi cele ale unei femei care lucra la colectiv şi de la care a primit un caiet extrem de preţios, cu folclor autentic cules din acea zonă, plus cele adunate cu grijă de dirigintele său, au devenit piatra sa de temelie. Biblia, cum  s-ar spune.

,,La mine în sat nu-i las să cânte colinde de Hruşcă, ci colinde de la noi, care au o deosebită frumuseţe. Avem atât de multe cântece culese de la lăutari de-ai noştri, încât ar fi şi păcat să le cântăm pe ale altora.”

Colind traditional

Mărturisește că îi place mai mult să cânte, nu să vorbească. De fapt, chiar în timpul interviului simte nevoia să-și întărească spusele cu pasaje din cântece, pe care și le acompaniază cu dulcele sunet al cobzei. În timpul spectacolelor urmărește reacția publicului și e cel mai fericit atunci când vede lacrimi de emoție în ochii celor care il ascultă. Atunci știe că le-a făcut "pielea de găină". Are, tot timpul, legat de gâtul cobzei o eșarfă tricoloră. Odată, la un festival i s-a cerut s-o dea jos, dar a refuzat;

“În țara mea să nu port tricolorul? Ce mai e și asta?!”

,,Am făcut mereu diferenţa între ce este comercial şi ce este autentic popular” spune artistul, şi asta încearcă să le insufle şi copiilor şi tinerilor pe care îi îndrumă.

,,Dacă eu postez pe Facebook melodiile pe care le cânt, mă bucur că le preiau şi alţi copii, pentru că, din păcate, aceştia nu sunt îndrumaţi bine. Pe elevii mei îi las să cânte cu glasul lor, nu îi îndemn să mă imite pe mine sau pe alţii. Pe mulţi îi strică părinţii sau profesorii de canto. Spre exemplu, toată lumea cântă că aşa le cere unul sau altul. Păi ce, s-a terminat folclorul?! Pe toate grupurile şi ansamblurile le auzi cântând aceleaşi melodii , nu respectă specificul zonelor.” 

 

În tinereţe, dar şi acum, se delectează muzical inclusiv cu Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin sau Santana.

Suferă văzând cum maneliştii muzicii populare îşi bat joc de folclor şi când fuga după bani bate autenticul, iar publicul, lipsit de educaţie, are apetenţă doar pentru… măscăreală.

Publicul i-a stricat pe mulţi. Eu nu vreau, de dragul banilor, să se asocieze numele meu cu aşa ceva

,,Posturile de televiziune ar trebui să fie mai selective cu ce difuzează. Consider şi îmi asum când spun că nivelul cultural al oamenilor e foarte scăzut. Sunt mulți artiști care nu fac muzică populară, fac maimuţăreli ca să se distreze lumea. Urât! Şi câştigă o grămadă de bani! Ce se cântă azi în România este o făcătură.

Aşa-zişii solişti de evenimente au ca scop doar câştigul. Când oamenii îi văd la televizor cred că sunt artişti.  Televiziunea e o formă de mediatizare, dar nu te face artist. Acum se cântă cu copilul meu care e mare şi frumos, cu… am plecat de jos, cu duşmanii mei… Publicul, lumea, acolo unde se mănâncă şi se bea, e luată cu asalt de sunet şi de lumini. Vin cu orgile şi instalații de lumini, să facă omul fericit. Iar omul plăteşte bani mulţi pentru asta. Dacă e o melodie cu şoferul care nu ştiu ce face cu mândrele de pe traseu, le-a luat salariul pe o lună din buzunar. Chiar şi cei care au voci bune, cântă ceea ce se cere.

Publicul doreşte asta. Publicul i-a stricat pe mulţi. Eu nu vreau, de dragul banilor, să se asocieze numele meu cu aşa ceva. Noi, trupa, nici nu primim bacşiş, pentru că vrem să impunem respect. Nu mergem pe la mese să cerşim bani. Nu ne vindem. Banii îi lăsm pe jos, călcăm pe ei şi nu-i luăm. Cu siguranţă şi nouă ne trebuie banii ăştia, dar nu-i luăm. Suntem plătiţi pentru ceea ce facem.

Orgile sunt acum la putere. Ştiu ce se întâmplă şi în studio. Intră acolo afoni şi ies mari artişti, se maimuţăresc la televizor, păcălesc lumea. Eu am încercat să fiu şi spectaculos, şi original şi… de toate!”

Ne-am bucurat să cunoaștem un astfel de român plin de har și hotărât să nu renunțe la a păstra identitatea și tradițiile autentice. Titi Ghinea ne-a surprins și mai mult, cântându-ne o baladă despre Radu lui Anghel, vestitul haiduc născut la 1827 în satul Greci-Moșteni din Argeș, cel care “a împărțit dreptate” prin pădurile Muscelului, Argeşului şi Dâmboviţei.