De la partidele de barbut „încinse” în casa scării blocului, în timpul comunismului, până la aparatele electronice cu jocuri de poker din barurile și cârciumile apărute imediat după Revoluție, și până la salile de jocuri – numite pompos cazinouri – care au apărut în mai toate cartierele, toate au fost și sunt încă locuri unde destinele unora dintre noi s-au năruit constant de-a lungul timpului.
Conform unei cercetări realizate de GfK România, trei procente din români participă la jocurile de tip slot machines, așa-zisele „păcănele”, asociind această activitate cu beneficii precum socializarea, distracția, relaxarea, plăcerea jocului și câștigul. Comparativ, la Loto joacă 20% din români, cu o incidență săptămânală de 5%, în timp ce la pariuri sportive, procentul celor care au participat săptămânal se ridică la 3%.
Încercăm să aflăm unde dispare echilibrul între plăcerea de a juca ocazional și dependența totală de jocurile de noroc, cum și de ce se schimbă comportamentul uman, dacă există sau nu factori care predispun la dependență, cu medicul primar psihiatru Ștefan Codruța.
Doamnă doctor, ce se întâmplă cu tinerii din ziua de astăzi? Apar, mai mult ca niciodată, persoane tinere dependente de jocurile de noroc. Există o explicație?
Nu cred că sunt mai mulți decât în alte perioade. Cel mai probabil, e vorba de o altă scară la care se face mediatizarea cazurilor. În anii comunismului existau cu siguranță astfel de cazuri, doar că nu erau aduse la cunoștința publicului, având în vedere caracteristica de atunci a vremurilor.
Constatăm că există o întreagă pleiadă de moduri în care poți să joci. De la jocurile de noroc practicate pe mize mici ori pe mize mari, dependența e aceeași? Cât de lung e drumul până la ea, și ce anume o creează?
SPAȚIU PUBLICITAR
Nu miza este cea care contează. Mecanismul este același. Partea comună este dorința intensă de a juca, aceasta este cea care creează la rândul ei dependența.
Credeți că există indivizi predispuși către o astfel de dependență?
Da, psihologii au observat că viitorii dependenți patologici provin dintre persoanele care trăiesc într-o totală dependență în raport cu părinții, unii dintre ei devenind mai târziu dependenți de alcool, de droguri sau jocuri de noroc. Băieții care sunt predispuși să devină alcoolici au avut mame hiperprotectoare. Crescând au nevoie să înlocuiască persoana care i-a făcut dependenți. Toate viciile au același mecanism de dependență.
Putem vorbi de nevoia de a înlocui micile plăceri, cu altele mai intense, care ține până la urmă de latura hedonică a personalității?
Indivizii independenți găsesc plăcerea în tot felul de lucruri. Nu este și cazul celor dependenți. Aceștia își limitează universul. Referitor la întrebarea anterioară, aș vrea să spun că se mai întâmplă un fenomen, și anume cel de co-dependență. Co-dependenții sunt persoanele din imediata apropiere afectivă a celei dependente, care la început ascund, minimalizează și fac în așa fel încât să nu se afle de comportamentul dependentului, întreținând astfel dependența.
O bună perioadă de vreme și familia este cea care acoperă dependența celui în cauză, ca să nu se afle, să nu se știe, eventual să acopere datoriile, în speranța că poate își revine. Asta se întâmplă până când se depășește un prag de suportabilitate. După aceea, primii care cer ajutorul psihologului sau psihiatrului sunt de regulă tot ei, membrii familiei, care au ascuns o perioadă comportamentul acestuia.
Ați avut printre pacienți și persoane care au dezvoltat dependență patologică?
Da, a venit o familie cu un adolescent, care a descoperit că pentru jocurile online de poker acesta plătea cu cardurile de salariu ale mamei, folosindu-se de seriile inscripționate pe față și codul de siguranță de pe spatele cardurilor, singurele necesare pentru plățile online în cazul în care nu există un mecanism cu dublă autentificare. Mama a descoperit întâmplător că nu mai avea bani pe card, în momentul în care a fost nevoită să plătească cu cardul.
Situația a degenerat în final când o prietenă de-a mamei acestui adolescent, care a dormit la ei, și-a lăsat geanta în hol, iar a doua zi femeia a descoperit că nu mai are o anumită sumă de bani în geantă. Ideea este că dependenții fac orice pentru a-și satisface dorința nestăvilită de a juca. Mecanismul care provoacă dependența este același și în cazul drogurilor, al alcoolului cât și al jocurilor de noroc.
Ați avut pacienți care au dezvoltat dependențe multiple? Ce alte dependențe sunt asociate frecvent celei de jocuri de noroc și de ce?
Desigur! Sunt persoane care dezvoltă și asemenea dependențe, uneori cealaltă fiind oarecum complementară primei. Un exemplu ar putea fi cel al unui jucător la „păcănele” într-o bodegă din mediul rural, care pe lângă faptul că își cheltuiește banii pe jocurile de noroc, în același timp consumă și alcool. Polidependențele sunt interconectate pentru că se dezvoltă de cele mai multe ori în același mediu, individul făcând trecerea de la una la cealaltă cu ușurință.
Este o regulă ca toți copiii care sunt mai „mămoși” să ajungă mai târziu să fie dependenți patologici?
Nu toți, pentru că e posibil ca la un moment dat părintele să sesizeze problema și îi spune copilului „fac numai dacă îmi ceri, îți rezolv o problemă numai dacă e necesar, și nu o fac fără să ai nevoie de acel lucru”, deci fără a arăta o grijă obsesivă față de nevoile acestuia. Ori, atunci, copilul are toate șansele să se dezvolte normal.
În analiza tranzacțională se cunosc mecanismele care creează dependența. Fără a intra foarte mult în detalii, vă rog să vă imaginați dumneavoastră și cititorii dumneavoastră un triunghi format dintr-o persoană pe care o numim generic Salvator, care se oferă să ajute o altă persoană necondiționat, chiar forțat, pe care să o numim tot generic Victimă, făcând-o dependentă de ea. În momentul în care Victima refuză ajutorul, Salvatorul se transformă automat în Persecutor. Aceasta este, dacă vreți, o reprezentare plastică a dependenței patologice, un triunghi în care se manifestă boala.
Diagnoza într-un cabinet de psihiatrie se poate baza inclusiv pe analiza tranzacțională?
Da, desigur, se folosește în timpul diagnozei. Subliniind ceea ce spuneam mai devreme, de cele mai multe ori bărbații care tind să devină alcoolici, au avut mame hiperprotective, care au creat și întreținut starea de dependență multă vreme.
Dar în rândul femeilor nu există dependență?
Da, există, dar procentul este mai mic.
Bine, dar de ce?
Poate pentru că există o presiune socială, o restricționare a accesului femeilor în cazinouri spre exemplu, în sălile de jocuri sau în locuri publice, neînsoțite, pe când bărbații nu au nicio restricție. Cred că acesta poate fi unul dintre motivele pentru care femeile nu dezvoltă dependențe în același procent cu bărbații.
Pe de altă parte și derapajele femininului sunt mult mai prompt semnalate și mai aspru amendate de societate. Și responsabilitățile acestora sunt de regulă altele decât cele ale bărbaților. Prin urmare, iată sunt o mulțime de factori care pot defini comportamentul unei persoane.
De ce avem victime doar din păturile sociale sărace?
Nu există regula asta, dar mirajul câștigului este într-adevăr mai mare în cazul indivizilor proveniți din pături sociale sărace. Avem și oameni bogați care joacă și pierd, doar că locurile în care o fac sunt adecvate poziției sociale pe care o ocupă la un moment dat. Dramele lor nu se văd, poate și datorită faptului că au mai mulți bani, și continuă să joace o perioadă mult mai mare fără a avea probleme financiare.
Atunci când un dependent nu mai are resurse ce face, care e comportamentul acestuia?
Intră în depresie sau sevraj, după caz, pentru că ar juca și nu mai are bani, ar consuma alcool sau s-ar droga, dacă acestea sunt dependențele de care suferă. Pot ajunge să jefuiască, să comită acte de tâlhărie sau, în unele cazuri, să se sinucidă.
Cromatica din cazinouri, din sălile de joc, contribuie cu ceva la întreținerea dependenței?
Cel mai probabil se fac studii și din punct de vedere al marketingului, să se potrivească pe anumite tipare psihologice. Spun asta fără să știu prea multe despre acest subiect, dar constat că toate arată în același fel, cel puțin pe din afară. La „păcănele”, ecranul din față reprezintă tot universul pentru jucător, deși în jurul său este o altă lume, de cele mai multe ori doar o bodegă ordinară. Nu contează ce e în jur, contează doar ce e în capul lui: și anume că trebuie să joace. Astfel jocul devine mai important decât miza. De fapt acesta este mecanismul. Avem și dependenți care nu joacă pe bani, ci pe puncte într-un joc pe calculator, doar pentru a fi primul dintr-un areal geografic, dintr-o comunitate.
Poate fi translatată dorința asta de a deveni primul, în a fi primul, dar într-o direcție benefică?
Pornirea de a juca trebuie direcționată către alte planuri ca să devină benefică. Da, se poate face prin psihoterapie. Acestei tendințe de a juca nu i se poate împotrivi, dar poate fi canalizată către lucruri utile care să nu-i distrugă viața, ci să-I facă să-și dorească să fie primul dar în sens constructiv, benefic pentru societate.
Depinde foarte mult și de stadiul în care un pacient se prezintă la consultație, pentru că așa cum spuneam, familia ascunde multă vreme problema și membrii acesteia devin în acest mod co-dependenți. În procesul de, hai să-i zicem recâștigare a persoanei dependente, de regulă efortul este concertat, pentru că apar și alte manifestări patologice, cum ar fi spre exemplu anxietatea, care are nevoie de un tratament medicamentos. Tratamentul este însoțit de psihoterapie, nu doar individuală, pentru că s-a constatat că terapia individuală nu are atât de multe rezultate ca terapia de grup.
În acest sens, în ultimul timp s-au creat centre unde se întâlnesc oameni care trăiesc tot felul de dependențe, realizează că au la bază același mecanism dezvoltat din copilarie, de dependență, și învață treptat-treptat cum să devină independenți.
Doamnă doctor, avem cazuri reale de reconversie?
Da, dar puține, din păcate. Din cauză că este nevoie de o convergență a mai multor condiții: să avem un suport puternic din partea familiei, un tratament al bolilor psihice asociate (dacă ele există), psihoterapie individuală și de grup.
Toate aceste lucruri sunt costisitoare și vin peste o familie care deja a acoperit mult din pierderile provocate de pacient și care trebuie să mai facă și acest efort. În plus, nimeni nu le garantează că pacientul va ieși cu bine din această situație. Poate că rezultatele ar fi mai bune dacă ar exista mai multe comunități terapeutice, dacă s-ar vorbi mai mult de lucrul acesta ca despre o tulburare, iar familiile ar fi informate din timp.
E nevoie de asemenea ca membrii acestor familii să se adreseze unui psiholog sau unui psihiatru în faza incipientă. Din păcate, acoperind aceste probleme nu fac decât să întârzie vindecarea sau remedierea problemelor, după caz, și de ce nu, reintegrarea socială.