Nicoleta Mateuţiu este una dintre milioanele de cetăţeni care au simţit pe propria piele ce înseamnă să fii pacient într-un spital din România. Într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Sănătăţii Nicolae Bănicioiu, aceasta povesteşte experienţa pe care a trăit-o într-unul dintre aceste spitale, experienţă în care, cu siguranţă, vă veţi regăsi mulţi dintre dumneavoastră.
,,Pacient al unui pacient agonic
Domnule Ministru al Sănatății, Nicolae Bănicioiu, numele meu este Nicoleta Mateuțiu și vă adresez aceste rânduri în calitatea mea de pacient al unui pacient agonic, sistemul de sănătate românesc.
După anul 1989 am hotărât să nu mai ajung în vreun spital, decât dacă nu există altă soluție. Am fost totuși internată în 1992 și 2002, de fiecare dată reînnoind această promisiune. În luna ianuarie, 2015 verdictul unui medic a fost –<Trebuie intervenit și am să dau un telefon la Timișoara să vedem când puteți fi programată.> Hotârârea și gestul imediat următor, m-au determinat ca la rândul meu să accept decizia în câteva minute. În ceea ce urmează nu vreau să vă vorbesc despre mine,despre medici incompetenți, sau șpăgari, ci despre pacientul agonic- sistemul de sănătate din România.
Primul impact cu Spitalul Județean din Timișoara a fost brutal, prin dezordinea si debusolarea administrativă care m-au întâmpinat. A urmat apoi șocul vizual al unei instituții renovate, din câte am înțeles cu bani mulți- nici nu se putea altfel dată fiind mărimea spitalului. Așadar, vorbesc întâi despre infrastrucură. Pereți zugraviți în ce culori o da Cel de Sus , că vopseaua asta e mai ieftină, nepotriviri de estetică elementară între materialele alese, dar cum să ai asemenea pretenții când la spital vii sa te tratezi de o boală și nu să urmezi cursurile vreunui institut de Belle – Arte. Fire neizolate, praf peste tot, interfoane care intrezic accesul aparținătorilor, numai de formă și nici nu se poate altfel, pentru că familia contribuie în mod indirect la actul medical, cumpărând pe ici pe colo materiale medicale de calitate, care să le înlocuiască pe cele care sunt la dispoziția spitalului. Descrierea poate continua, dar știu că nu sunteți deloc străin de ea.
Acum urmează experiența directă cu medicii și actul medical.
Medicul care a făcut intervenția pentru care am fost trimisă, am convingerea că nici măcar nu știe cum mă cheamă, sau orice altceva despre mine. A reținut probabil cât am fost pe masă cu ce diagnostic am fost internată și ce are de făcut. Și acum urmează să vă spun că nu asta este ceea ce ma deranjează și că afirmația mea nu are nimic acuzator în conținut, pentru că nu medicul este vinovat, ci sistemul. Mi-au trebuit doar câteva ore să înțeleg că paturile aproape că se „licitau”, din cauza suprapopulării, căci Timișoara adună și ajută toate județele limitrofe, plus proprii pacienți. Atunci de unde să aștepți răbdare, empatie sau măcar un zâmbet? Nu, medicul și-a facut datoria în condițiile date și pentru asta îi mulțumesc, așa cum îi mulțumesc și medicului anestezist, care a fost de la început până la sfârșit un om deosebit. În aceste context s-a produs totuși o eroare, că doar suntem în România – ceea ce am vorbit cu medicul înainte de intrevenție și anume că rezecția nu va avea loc in acceași zi, nu s-a respectat. Nici acest aspect nu ar fi fost o problemă pentru mine, plecând de la considerentul că la fața locului situația a fost puțin alta decât hotărârea inițială și dacă asta era în beneficiul meu nu ar fi trebuit să constituie un capăt de țară. Supărarea a intervenit când, odata ajunsă în salon, nici după o oră nu am fost informată că „socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă”. Aboslut întâmplător o asistentă a dat peste mine când încercam să beau apă, ceea ce a stârnit o reacție în lanț, adică o preocupare pentru persoana mea. Mi s-a adus la cunoștință ce s-a întâmplat până atunci și mi-a fost interzis să beau sau să mănânc ceva, plus că am fost perfuzată pentru hidratare. De ce s-a întamplat așa? Iarăși din prea multe de făcut pentru fiecare pacient în parte. Aici închei narațiunea aventurii mele care este relevantă sub un singur aspect.
Sistemul de sănătate este subfinațat, dar ăsta este deja un truism. Totuși, în numele a mii de pacienți care au trait o viață cu deviza „se putea și mai rău” , sau nu au curajul să vorbească în agora, eu vă rog cu tot respectul pentru medicii, asistentele, personalul auxiliar, dar în primul rând pentru bolnavi, ajutati PACIENTUL ÎN AGONIE! Concretizați nu doar în rapoarte programele naționale de prevenire a bolilor, introduceți de asemenea la modul real obligativitatea prezentării la controale periodice. Introduceți în școli discipline obligatorii de educație pentru sănătate. Si, mai ales găsiți surse de finanțare directă în venituri pentru personalul medical, ca să găsească si generația prezentă, dar și cele viitoare o motivație suficientă să nu mai emigreze acolo unde omul are asigurată o asistență medicală de calitate, iar medicul este o persoană respectată pentru valoarea sa profesională, la cote reale.
Demersul meu nu conține un mesaj ocult, nu s-a născut la îndemnul cuiva, ci mă reprezintă în totalitate pe mine, care am fost în situația de a mă confrunta cu hidoșenia realității de zi cu zi. Îmi doresc ca următoarea mea experiență într-un spital din România să nu mă mai facă să mă simt eu vinovată că m-am îmbolnăvit, ci să îmi aducă mulțumirea că am găsit îngrijirea pe care am meritat-o, după ce o viață am plătit cu conștiinciozitate asigurările de sănătate.”
