,,Vrei să cunoști niște oameni frumoși?” – m-a întrebat Dana Florian, buna mea prietenă cu care, de ceva vreme, mă însoțesc și în proiecte muzicale. Și uite așa am ajuns la Drochia, în Republica Moldova: eu, Dana și Eugen Avram, folkist din generația de aur și un instrumentist desăvârșit. Iată-ne pe toți trei, în gara de la Filaret, urcând în… rutiera care avea să ne ducă la Bălți, localitate de unde urma să fim preluați de gazda noastră, Vitalie Bîrgău.

Nu aveam nicio idee despre ce urma să facem la Drochia, un fel de municipiu reședință de județ (reședință de raion). Știam doar că… vom cânta și vom cunoaște oameni interesanți, undeva în nordul Basarabiei, la câțiva kilometri de granița cu Ucraina de unde, câteodată, spun locuitorii, răzbate sunetul exploziilor.

Am știut că am intrat în Moldova după cum începuse să se zdruncine autocarul. Intrasem într-o țară aflată, parcă, în părăsire, o țară în care, aveam să aflăm ceva mai târziu din discuțiile cu oamenii locului, moldovenii nu știu de ce le este mai frică: de sărăcie sau de război. De faptul că se află în coasta rușilor sau pentru că, mai mult de jumătate din țară, este risipită în toate colțurile lumii și nimeni nu vrea să revină.    Am traversat sate întregi depopulate, am văzut foste fabrici și clădiri în ruină, am auzit istorii trase la indigo după cele petrecute în România noastră post-decembristă. Fusesem teleportați, brusc, în trecut, într-o țară în care ocupația rusă lăsase în urmă doar dorința imensă a oamenilor de a pleca în căutarea unui viitor mai bun. ,,România a fost singura care ne-a sprijinit după ce am scăpat de sub ruși.” – ne spune Vitalie Bîrgău, gazda noastră, care la ora 5 dimineața ne aștepta în autogara din Bălți.

La Drochia aveam să descoperim un orășel modest, plin de contraste, în care comerțul la tarabă, ca-n târgurile de la sate, era dublat de comerțul de tip capitalist și de restaurantele în care găseai ,,bucate” pe care numai în Moldova le poți experimenta și care fac relaxat concurență oricărui fine dining dichisit, cu stele Michelin. Ca în mai toate locurile, oamenii, în special tinerii, plecaseră pe capete. Fabrica de zahăr în jurul căreia se crease orașul muncitoresc dispăruse în meandrele noii economii de piață. La fel și fabrica de tutun și multe altele…

Am fost cazați la Pensiunea Turistică Nord Prim, aflată în centrul orașului, al cărei proprietar era directorul Muzeului din Drochia.

Mobilierul ne-a teleportat instant în anii ’90, într-o dulce nostalgie după anii copilăriei sau ai tinereții, fiecare funcție de cifrele din buletin. Velințe, tablouri, flori din plastic, un pian la recepție, un acordeon dosit după un corp de mobiler, un cuier în care, cuminți, stăteau sacoul ,,de evenimente” al proprietarului și pălăria.

Totul era curat și îngrijit, iar gazdele nu știau cum să vină în întâmpinarea nevoilor noastre care, la acea oră, se rezumau la un singur lucru: un somn bun, după o noapte pe drumuri.

La ora 12.00, eram așteptați la Casa de Cultură din localitate, nu înainte de a servi… micul dejun. Un mic dejun ,,inuman”, din care nu am putut mânca decât jumătate. Dana, care era la a doua ei vizită, ne avertizase: ,,Atenție, aici se mănâncă mult și bine!”. Prea mult și prea bine, aș spune eu.

Nu prea aveam idee despre ce avea să se întâmple la Casa de Cultură. ,,Facem repetiții! O să-i cunoașteți pe Vladimir, Sasha și Petre!”  ne informează Dana, fără a ne da prea multe amănunte. O mai auzisem vorbind despre instrumentiștii fabuloși din Drochia, dar de fiecare dată spunea: ,,Degeaba îți povestesc eu, pe oamenii ăștia trebuie să-i vezi și să-i asculți, ca să înțelegi mai bine.”.

Drumul spre Casa de Cultură nu este foarte populat. Mașini puține, lucru pe care îl apreciem și care se simte: respirăm aer curat. De-a lungul unui zid auster se întinde o stradă cu copaci și bănci. Remarcăm grija pentru spațiul verde, căci moldovenii par să nu se fi molipsit de dragostea românilor pentru pavele și betoane aducătoare de comisioane.

Eugen a depistat rapid și o scurtătură, printre blocuri, acolo unde, la o gheretă, a găsit țigări din foi ,,Leana” (și cu filtru, și fără filtru).

În drumul spre Casa de Cultură traversăm și o cale ferată, încă funcțională. ,,Pericol de viață!” – ne avertizează o inscripție scrisă în română și rusește. Poezie curată…

De-a lungul căii ferate se întinde un fel de piață cu tot felul de tarabe și magazinașe. Într-unul dintre ele am băut și una dintre cele mai bune caffe latte-uri cu scorțișoară, de nu găsești la noi, la Capitală.

Casa de Cultură se află în apropiere, după ce traversezi un fel de parc amenajat cât se poate de minimal, dar plin de ceea ce contează cu adevărat: copaci și verdeață!

Ne întâmpină Vitalie Bîrgău și ne conduce, la parter, într-o încăpere în care se aflau instrumentiștii din formația sa, Folk Band Art Soyuz: Alexandru Tîrșu (Sasha) – bas și contrabas, Vladimir Cudrea – omul-chitară, Petre Dolghieru – tobe. Vitalie Bîrgău este chitarist și nu doar atât! Este cel care, la Drochia, face ceea ce puțini muzicieni fac, indiferent unde s-ar afla: formează și are grijă de generațiile care vin din spate. Zeci de copii din Drochia și localitățile limitrofe învață chitară cu Vitalie și află despre muzica folk.

Cum vă spuneam, Dana Florian este deja la a doua vizită, așa că îi cunoaște pe băieții de la Art Soyuz și se bucură de revedere. Mai mult, aceștia i-au făcut instrumentația câtorva cântece de pe albumul lansat anul trecut, ,,Ea știe” și abia așteaptă să cânte împreună. Și încep să cânte. Nu aș putea să vă descriu nici chimia, nici bucuria de a cânta împreună. Cum spunea Dana, trebuie să fii acolo ca să înțelegi. Toate pluteau în acea cameră, cu velință pe perete și, pentru câteva ore, am stat, am privit și m-am bucurat. Fiecare dintre ei era o poezie în sine. Vladimir era numai ochi și zâmbet, în sacou și papuci, cu pantofii alături, din care se întrezăreau o perie și crema de lustruit. Sasha, un hâtru fără pereche, era foarte mândru de cum se aude contrabasul electric pe melodiile Danei. Petre, din spatele bateriei, urmărea cu mare atenție să se respecte partitura ca la carte. Vitalie, care era avea și responsabilitățile gazdei, intra și ieșea, asigurându-se că avem tot ce ne trebuie. ,,Aveți cafeluță, și ceai, și prăjiturele sus, în camera de protocol” – ne-a spus, deși, așa cum vă spusesem, veneam după un mic dejun pe care reușisem să-l dovedim pe jumătate.

Când a venit rândul meu la repetiții și am început să cânt, băieții au venit numaidecât cu instrumentele din spate. Parcă am fi cântat de o viață și, uite-așa, după o dublă, aveam orchestrația făcută la una dintre melodii.

I-a venit rândul și lui Eugen Avram la o porție sănătoasă de emoție. Ca să dăm din casă, a și lăcrimat puțin, atunci când i-a cunoscut pe copiii pe care Vitalie îi învață chitară. Eugen le-a vorbit despre prietenul său, regretatul Doru Stănculescu și i-a învățat să cânte ,,Fără petale”. Minunat sunau vocișoarele lor pe această melodie: cristalin și curat, ca un suflet bun pregătit de sărbătoare.

Pe copii aveam să-i regăsim și a doua zi. Pregătiseră special pentru noi câteva dintre cântece folk învățate cu Vitalie. Teribil de emoționați cu toții! Am rămas uimiți de modul în care stăpâneau instrumentul. Tehnica era perfectă! L-am întrebat pe Vitalie cum de a reușit performanța, pentru că se vedea că în spate e muncă serioasă, fiecare dintre noi trei lucrând, la rândul nostru, cu copiii și știind ce înseamnă asta. ,,Lucrez cu fiecare în parte. Sâmbăta, vin dimineața și mai plec seara.” ne spune Vitalie.

Dincolo de asta, mai este un lucru pe care l-am observat, cu precădere, la frații de peste Prut: seriozitatea cu care fac totul. Copiii chiar studiază iar părinții, care își doresc ca aceștia să aibă un viitor mai bun, sunt uniți și le sunt sprijin constant. Chiar și când este vorba despre muzică – deocamdată un hobby în afara orelor de curs -, treaba este luată în serios și cu responsabilitate.

Se mai întâmplă că, ici-colo, mai găsești câte un om providențial, precum Vitalie care, dincolo de talent, are înțelepciunea să înțeleagă că ceea ce face el este mai mult decât a învăța chitară niște copii. Înseamnă a le pune în brațe un vis, o lume, o bază, de la care pot pleca în viață mai pregătiți, mai inspirați, mai buni. Peste toate acestea, prin muzica folk se simt cu toții ceva mai aproape de românii de care îi desparte doar o graniță fizică.

La întâlnirea cu copiii talentați ai lui Vitalie au venit și oaspeți de la Chișinău și Soroca, cântăreți foarte cunoscuți în Republica Moldova, dar și celor din peisajul folk românesc: Viorel Burlacu, Victor Buruiană, Ion Razza, Iulian Pălitu și Anatol Rudei.

În acel colț de lume, la Drochia, la numai câteva ore de bombardamentele rușilor, oamenii mari și mici vorbeau despre muzică, despre poezie, cântau, împărtășeau unii cu alții și se bucurau de clipa ce li s-a dat împreună, undeva, sub soarele cel mare.

Seara avea să fie spectacolul cu public, pe scena Casei de Cultură. Sală mare, cu scaune model anii ‘80, cu cortină și draperii din același film. Nimic neobișnuit, avem și noi, în special la casele de cultură ale sindicatelor, același decor… retro. Diferența este că aici, la Drochia, sala era curată, bine întreținută, se vedea de departe grija pentru fiecare lucrușor.

Până la spectacol ne-am plimbat prin oraș, unul deloc mare. Eugen a descoperit la un restaurant o minunată ,,salată romantică”, iar noi, fetele, am luat umerașele cu haine la control. Prețurile, ca în România, calitatea, însă, net superioară. Dacă la noi găsești 80% miros de petrol și plastice, la Drochia, procentul era invers: 80% bumbac și materiale naturale. Ne-am înarmat, pentru acasă, și cu bomboane ,,Bucuria” (ce fel de om e ăla care pleacă fără Bucuria din Republica Moldova!), dar și cu cașcaval ,,Drochia” și vinuri locale de stă mâța-n coadă.

Spectacolul pus la cale de Vitalie a pornit de la o idee. În mod tradițional, la Drochia, gazda noastră organiza festivalul ,,De ce plâng chitarele”, undeva în luna iunie. Din dorința de a se implica în pregătirea copiilor, alături de Vitalie, Dana urma să vină cu două luni mai devreme. ,,Dacă tot vii la noi, mai adu prieteni folkiști cu tine, să-i cunoască și copiii, să-i asculte, să le pună întrebări!” a rugat-o Vitalie. Și uite așa am ajuns la Drochia, în formulă de trei. Dar dacă tot au ajuns aici frații de peste Prut, să le cânte și oamenilor din localitate, alături de formația Art Soyuz, și-a spus Vitalie. Și nu s-a oprit aici cu gândul: păi dacă au venit folkiști din România și facem și un spectacol, nu vin și ai noștri, din Republica Moldova?

Și uite așa s-a ajuns la o bucurie de spectacol, prezentat de carismatica Rodica Lozovan, spectacol la care au pus o mână de ajutor și autoritățile locale, în speță Direcţia Cultură, Turism, Tineret şi Sport (DCTTS) a Consiliului raional Drochia și, firește, Casa raională de Cultură, care ne-au pus la dispoziție toate cele necesare. Cristina Ţurcanu, directorul  DCTTS, ne-a cadorisit cu obiecte artizanale locale, dar și cu bunătăți din Republica Moldova.

Să vă mai povestesc (din nou!) despre mâncare și despre vinul mânăstiresc?… Masa de după spectacol a fost în sine un spectacol.

S-a cântat din nou și s-a mâncat, cu bucuria celor regăsiți în cântec ca într-o patrie în care timpul nu săpase nicio depărtare. Aproape că ne-am simțit stingheriți pentru tot efortul acestor oameni care s-au străduit să ne trateze cu ce au avut ei mai bun.

Parte dintre oaspeții de la Chișinău care nu-l cunoscuseră încă în format… fizic, l-au descoperit cu emoție pe Eugen Avram. Iubiseră și ei pe muzica sa, în special pe melodia ,,Cântec pentru tine”, drept pentru care au fost extrem de emoționați să-l cunoască pe însăși autorul cântecului și să-i strângă mâna.

Duminică-după-amiază aveam să plecăm spre casă, dar până atunci am mai avut un popas important, la Muzeul din localitate, acolo unde era director tocmai proprietarul pensiunii la care am fost cazați, Dumitru Postovan, el însuși o poveste de om. Copiii îi erau plecați în lumea mare. Și el fusese plecat în Italia, acolo unde a lucrat inclusiv în construcții, deși la bază este muzician. Tatăl său l-ar fi vrut aviator, doar că Dumitru era pasionat de muzică, așa că a urmat o școală de profil unde a studiat instrumentele de suflat. Scurta experiență în construcții i-a prins de minune când a revenit în țara sa. Și-a ridicat pensiunea și, când autoritățile locale s-au întrebat ce să facă dintr-o clădire dărăpănată din localitate, acesta a spus: facem muzeu! Și muzeu a făcut – Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă, la care a muncit cu propriile mâini.

Muzeul găzduiește o multitudine de obiecte tradiționale, primite cu titlu de donație și adunate de-a lungul anilor de către Dumitru.

În egală măsură, la Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă din Drochia poate fi văzută și o expoziție de fotografie unică și tulburătoare – ,,Copilăria în gulag” – o mărturie a ceea ce a însemnat dictatura rusească în Republica Moldova.

Tare mândru de munca sa, Dumitru ne-a arătat și sala de conferințe și spectacole, făcută în stil modern, așa cum a văzut în afară și perfectă pentru recitaluri fără amplificare (așa de bună era acustica). S-a pus la pian și ne-a cântat muzică populară autentică, nu ,,manelele” care ne sunt servite astăzi pe post de muzică populară, în România. Există în Republica Moldova un respect pentru autentic și pentru transmiterea mai departe a valorilor tradiționale. ,,Nici nu știam că știi să cânți!” a exclamat Vitalie. Într-adevăr, Dumitru nu era un om chiar așa extrovertit, dar bucuria acelor clipe trebuie să-l fi inspirat.

I s-au alăturat Dana, la mandolină și Vladimir, la chitară și a ieșit încă un spectacol, între prieteni, udat din nou cu vin mânăstiresc și asezonat cu frigăruile lui Sasha, făcute ca în Caucaz.

Art Soyuz a cântat din nou, de data aceasta șansonete din repertoriul pregătit pentru Festivalul de la Veneția. Dana Florian a fost un spectacol în sine, impresionându-i pe prietenii din Moldova cu versatilitatea vocii sale și măiestria instrumentală, destul de rară la în zona feminină a muzicii.

De Eugen Avram nu mai vorbesc! Dincolo de muzica sa luminoasă și simplă (simplitatea aceea la care ajungi cu greu, după ce ai decantat tot inutilul), modul în care cântă la chitară este demn de un manual în sine.

Au trecut repede trei zile. La fel de repede a trecut și drumul spre casă, cu poveștile lui Eugen Avram și experiențele trăite alături de Florian Pitiș, Vali Sterian sau Nichita Stănescu.

M-am întora din Republica Moldova cu toată bucuria pe care am găsit-o în oameni, acolo unde am găsit strânsă toată frumusețea unui colț de lume care, deși vitregit, strălucește atunci când știi să îl privești și să îl asculți.

Cred că nu există suficiente mulțumiri pe care vi le pot adresa, așa că acum, când tocmai am terminat de scris, mi-am turnat un păhărel de Cricova și l-am ridicat în cinstea voastră!

Hai, noroc! Pace și bucurie, oameni frumoși!