E o vorbă, destul de românească, inventată destul de recent, de români, despre români: “Popor mic, dar obsedat”. Aşadar, ca orice român obsedat n-am cum să nu observ, dincolo de spectacolul grotesc oferit de Ghiţă (şi spun “grotesc” să nu spun “grohotesc”) când vine vorba de poveştile lui cu Codruţa Kovesi, o bizarerie sinistră care “sparie” gândul ce zice “cum ar fi dacă”…
Aşadar: Ghiţă ne spune, aşa, ca o aluzie, că ar fi cunoscut-o bine, adică foarte bine pe Codruţa, mai bine decât mine sau decât tine, cititorule. Dar ne-o spune doar aşa, golăneşte, făcându-ne cu ochiul, şi eventual scoţând libidinos limba în colţul gurii, cum fac băieţii la birtul din sat.
În tot acest timp, Codruţa stă pe marginea patului şi îşi frământă mâinile între genunchi, înspăimântată că marele secret ar putea ieşi la iveală, că imaginea ei de prea-cinstită a fost tăvălită în troc, fiindcă aşa e toţi bărbaţii, nişte porci, toţi “vrea” acelaşi lucru… Dar nu numai atât. P-ăsta îl mai cheamă şi Ghiţă şi nici nu ştie să păstreze un secret. Şi că, deh, într-un moment de rătăcire oricărei fete cuminţi i se întâmplă să asculte grohăiturile unuia…
Oricum ar fi, tot o bizarerie rămâne… Bizarerie de aşternut… pe hârtia râncedă a istoriei pe care o trăim de 27 de ani încoace.