Pe zi ce trece, tot auzind in dreapta si-n stanga de: ,,piata literara’’, ,,drepturi de autor’’, ,,pret’’, ,,publicitate’’, ,,proprietate literara’’ etc., ne convingem ca Th. Adorno si Max Horkheimer aveau dreptate cand enuntau ca arta nu este decat o marfa, una printre altele. in aceste conditii, fiindca tot dorim sa ne integram intr-o Europa sedusa de Marx, va trebui sa ne calcam pe suflet si sa acceptam ca opera de arta este ,,un obiect exterior, un lucru care prin proprietatile sale satisface anumite trebuinte’’ (spirituale, in cazul de fata).
Pierzand sensul supra-vietuirii, al transcendentei, omului (post)modern euroatlantic nu i-a mai ramas decat supravietuirea. Spre a trai ,,bine si frumos’’, aici si acum, in lagarul neohedonist planetar, stampilat neaparat cu ,,american way of life’’, omul se inconjoara cu diferite bunuri, printre care si cele culturale. Alain Finkiekrant semnala chiar o normalizare a egalitatii intre bunurile materiale si cele spirituale, intre o pereche de ghete si Shakespeare, intre ,,un slogan publicitar eficace’’ si ,,un poem de Apollinaire ori Francis Ponge’’ (v. infrangerea gandirii).
Fireste, intr-o asemenea lume materialista, daca investim suficient in publicitate, putem impune Miorita ca imn european (schimband pe ici pe acolo, baciul musulman si cu cel american…)! Stiu, suna groaznic! Dar mai groaznic mi s-a parut un barometru de consum cultural care ne spune ca doar 3% dintre romani stiu de Caragiale! Suntem toti vinovati (scoala, ministere, institutii de cultura, reviste, creatori), ocupati sa ne citam si sa ne injuram doar intre noi, cat suntem pe val… Personal, ma simt nu doar ingrijorat, precum Patapievici, ci si vinovat! Ar fi trebuit sa obtin nu doar dublarea fata de anul trecut a bugetului alocat institutiei, ci inzecirea lui! Cu, implicit, inzecirea proiectelor culturale. Pentru ca, oricum am intoarce problema, cam totul pleaca de la bani, restul de la gestionarea lor! Si daca nu vom sti sa livram (sa vindem) valorile culturale dupa toate regulile economiei de piata, vom ramane cu ele la muzeu (apropo, si ele nevizitate de majoritatea romanilor).
Pornind de la aceasta realitate, trebuie sa ne adaptam, urgent, comandamentelor ceasului istoric pe care-l parcurgem si sa iesim din visatoria ancestrala. Poate si din zavistia ce ne-a definit, si ea, pana acum. Poate si din egoism (e semn de prostie cu staif). Sa concepem programe culturale pentru cei multi (lasati prada subculturii), oricat ar stramba din nas elitistii de profesie. Spre castigul general. Altfel, oamenii de cultura adevarati vor ajunge niste monahi retrasi in pustie, iar alde Vijelie vor da tonul si in filosofie (precum, acum ceva vreme, bietul guru Becali).
Umberto Eco este unul dintre cei care au subliniat ca nu se poate rupe opera de receptor. Cum opera de arta are un destinatar (fidel, infidel, ideal sau imperfect, prezent ori viitor, in ultima instanta chiar Dumnezeu), creatorul nu-si poate ignora consumatorul. Ratiunea de a fi a unei opere de arta este data de utilitatea sa. Fiecare opera este o valoare de intrebuintare in virtutea utilitatii sale. Cand facem abstractie de valoarea de intrebuintare a operei de arta aceasta nu mai intruchipeaza, in toata frumusetea sa conceptuala, decat o munca omeneasca abstracta. Exercitiul acestei munci abstracte (numita, dupa preferinte, talent, geniu, mestesug) este singurul care confera operei de arta valoare.
Desi cultura pare sa fi fost dintotdeauna o ,,marfa’’, creatia artistica a ocupat un loc aparte. La inceputuri, Homer ii cerea direct Zeitei sa-i spuna ,,povestea’’. Orpheu se lua la intrecere cu Pan. inca Pindar ironiza ,,muza iubitoare de castig’’ a poetului Simonides. Peste secole, P. Aretino va arata ca ,,muzele au nevoie de bani’’. Cel mai de dovedit este ca si creatorul are nevoie, daca nu de bani, macar de o bucata de paine.
Dar sa credem in ceea ce spunea Holderlin: ,,Insa acolo unde exista pericolul/Se iveste si ceea ce aduce salvarea’’. Pericolul economic, invocat azi la modul patologic, cu falimentele si sperietorile sale, va salva cultura. Vor pieri, in schimb, toti tehnicienii, toti neinitiatii, toti meseriasii lirici, toti cei fara destin. Falimentul va fi al culturii de consum. Cultura adevarata, ca rostire esentiala a conditiei umane, apartine doar acelora care resimt ,,nevoia absoluta de a reprezenta un continut in forma artei’’. Chiar retrasa in chilii, cultura va supravietui.
