Am stat, am întors problema pe toate părțile, după care m-am decis: o să merg la Referendum și o să-mi activez mentalitatea mea medievală, retrogradă, pentru care mă vor înjura toți hipsterii cu barbă și toți domnii și doamnele care gândesc liber și fără prejudecăți. Decizia mea nu are nicio legătură cu argumentele de ordin religios. Nu iubesc instituția Bisericii, ba din contră, cât despre Dumnezeu, nu cred nici pe departe în tipul ăla care stă sus și urmează să mă bage pe mine în cazanul cu smoală pentru că am spălat rufe de Sfânta Artunza și Preacuviosul Pafnutie. De asemenea, nu cred nici în instituția Familiei, pe care o consider o chestiune absolut birocratică, inventată pentru a orândui societatea pe statele de plată ale omenirii.
Mă uit, în schimb, la așa-zisele societăți avansate, în care treaba asta – căsătoriile între persoanele de același sex – este o normalitate și mi se pare că nu mi se potrivesc ca structură umană. Îmi pare că nu într-o lume dintr-asta mi-aș dori să-mi cresc copiii (și nu mă luați acum cu familia tradițională în care tatăl umflă botul muierii că nu a dres ciorba de burtă, că nu merge!).
SPAȚIU PUBLICITAR
Acum ceva ani era o modă printre tineri să te droghezi. Acum e cool să fii gay, iar curentul este extrem de agresiv. Cunosc cazuri de adolescenți inteligenți, extrem de talentați, dar cu probleme de identitate sexuală și care, deși au împărtășit sentimente intense pentru sexul opus, sunt ademeniți de către comunitățile gay fără să le pese că poate respectivii tineri trec printr-o perioadă de confuzie identitară. Mulți ajung la depresie sau, mai grav, la suicid. Mulți ajung gay fără să fie defapt…
Am citit despre fenomen, am discutat cu psihologi și psihiatri și am aflat că puțini dintre cei care care se declară homosexuali sunt cu adevărat, adică efectiv se nasc în corpul pentru care nu au fost proiectați mental (că și sexul tot în creier este programat). Restul ajung să fie ori în urma unei traume, ori pentru că vor să exploreze tot ce se poate din punct de vedere sexual, ori… pentru că așa e trendul. Să afli că ești gay cu adevărat nu cred că e o fericire pentru cel care trece prin asta. Până îți accepți propria identitate trebuie să treci prin frământări sufletești extrem de mari. Firește, spre deosebire de anii de dinainte de 1989 este infinit mai ușor să ai acces la informații și să constați că sunt și alții ca tine, e infinit mai ușor să-ți găsești un partener și, în definitiv, să te simți împlinit și pe partea sentimentală. Însă în cazul acestor oameni cred că gândul la un mariaj este ultimul lucru care îi animă mai ales că, nu-i așa, se consideră și oameni liberi, neconstrânși de conveniențe înfipte în mentalul colectiv de… sfânta Biserică. Probabil că asta vor acei indivizi ridicoli care defilează la paradele gay și care fac de rușine pe toți cei care înțeleg că propria sexualitate nu e ceva care se strigă în gura mare.
Ceea ce vreau să se înțeleagă este că nu am nimic împotriva persoanelor gay, ci doar a ridicolului, care nu ține cont de orientarea sexuală. Dacă eu nu ies în public să strig că îmi place să experimentez poziția 69 cu bărbatul, iar bărbatul meu visează la o partidă de sex cu două chinezoaice și o măicuță, de ce trebuie să ieși tu să îmi pui pe tapet propria sexualitate? Intimitatea ar trebui să rămână ceea ce este: intimitate. Și consumată ca atare.
De ce nu îmi doresc legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex? Poate tocmai pentru că nu vreau ca acest lucru să fie considerat o normalitate și o opțiune la fel de firească precum căsătoriile între persoane de sex opus. Pentru că dacă societatea va oferi exemplul unei astfel de opțiuni, ușor-ușor va intra în mentalul colectiv și va fi replicat la infinit, iar noi nu întâmplător am fost ,,proiectați" bărbat și femeie. Nu întâmplător echilibrul vine tocmai din uniunea asta.
Nu îmi mai doresc legalizarea unor astfel de căsătorii pentru că deschid calea către adopții (și aici nu vreau să pic în capcana celor care întreabă… ,,da, dar e mai bine să lași copiii în casele de copii?", pentru că pista este una falsă și n-are nicio legătură cu subiectul). La fel ca și exemplul oferit de societate, și cel oferit de familie este unul care tinde să fie copiat, pentru că asta facem de la vârste mici, nu? Asimilăm și copiem de la exemplele care ni se oferă și aici nu vreau să înșirui toate exemplele și studiile făcute pe copiii crescuți în cupluri homosexuale, pentru că nu sunt vreun apostol al Alianței pentru Familie care, între noi fie vorba, mi se pare a fi de o habotnicie la fel de ridicolă ca paradele gay.
Cred că dacă e ceva de care trebuie să ținem cu dinții, aceea este UMANITATEA din noi. O lume pretins a fi liberă de inhibiții nu e una așa de fericită precum ați crede. O lume în care, după ce ai experimentat cu persoane de același sex, îți mai explorezi limitele și cu pisica, și cu morții din cimitir sau cu roboți special proiectați, iar se îndepărtează de ceea ce cred că suntem cu adevărat. Suntem mult mai mult decât propria sexualitate, avem suflet, spirit… De astea nu prea ne mai îngrijim, suntem prea ocupați să ne facem selfie-uri și să ne trăim viața prin ecranul unui rahat de telefon.
Probabil că am dezamăgit pe mulți dintre cei care mă credeau ceva mai… open-mind. Probabil mulți consideră că rolul de gospodină cu doi copii m-a blazat și nivelat pe neuroni. Eu doar am vrut să îmi asum împreună cu dumneavoastră ceea ce gândesc acum, cu maximum de respect pentru cei care au alte opinii. Întotdeauna, însă, voi fi deschisă la contraargumente, voi selecta, voi trece prin filtrul personal și voi alege ceea ce mi se potrivește. Iar dacă între timp voi vedea lucrurile într-o altă lumină, tot cu dumneavoastră voi face câteva vorbe.