Intotdeauna si pretutindeni, contemporanii nu au avut ,,organ’’ pentru a sesiza Valoarea operei unui creator din imediata lor apropiere. Ce-i drept, nu exista inca o magica formula pe care marele judecator, Criticul (de profesie ori consumator de rand), sa o aplice unei opere si sa rezulte, astfel, ca X da dovada de un talent ce va infrunta timpul. Ne inclinam, prea cuviosi, in fata lui Eminescu, de pilda, fara a cauta/cerceta, in jurul nostru, acele creatii ce vor influenta cultura noastra de maine. Dar nici Eminescu nu a avut o primire buna in literatura. Dimpotriva!
Intr-un amplu studiu, aparut in 2002 (inainte de corpusul initiat de Al. Dobrescu, unul ce vizeaza postumitatea receptarii) Detractorii lui Eminescu din timpul vietii sale, aratam ca firavele critici din ultimul deceniu la adresa poetului national sunt apa de ploaie fata de ceea ce a trait, in adancul sufletului sau, omul cel viu, Mihai, citind ceea ce scriau multi dintre contemporanii sai.
Cateva exemple sunt graitoare. Primul detractor literar a fost Hasdeu. in iunie 1871, Hasdeu ii executa nemilos pe tinerii junimisti (in fond, Eminescu avea 21 de ani, Maiorescu – 31) si a lor noua directie. Pana si poetul nostru drag cade victima farsei hasdeene, semnata P.A. Calescu. Peste fix doi ani, Petru Gradisteanu desfiinteaza, literalmente, poezia ,,Egipetul”. ,,Egipetul incepe astfel: «Nilul misca valuri blonde pe campii cuprinsi de maur». Cu primul vers incepe scrinteala: cum ia D. Eminescu campii? ca pluralul de la campie ori de la camp, impreuna cu articolul? Giganti care rimeaza cu lant! Si asta sa fie licenta?
Noua directie a sa ajunga sa rimeze amor cu ciur si iubit cu vazut pentru ca se potrivesc consoanele de la fine… Las la o parte o multime de alte frumuseti ale genialului D. Eminescu care si-a castigat un loc atat de inalt in noua directiune si ma opresc un moment la strofa opta: Raul sfant etc. Mare necaz trebue sa fi avand D. Eminescu pe prosodie ca sa-si permita a rima sbor cu nori si raza cu luminoasa. De ce nu si casa cu luna? amandoua se termina in aceeasi vocala (…). Daca vreodata cuvintele au fost «insirate pentru placerea sonului lor si fara nici un respect pentru inteligenta», de sigur ca poesia d-lui Eminescu poate fi premiata in acest gen de elucubratiuni.’’
Cum bufoneria lirica Muza de la Borta Rece – in care Eminescu este satirizat necrutator (,,genialul, minunatul Minunescu!”) – este destul de cunoscuta gratie lui Augustin Z.N. Pop, trecem repede la criticile despre imparat si proletar (pe 30 de pagini) al lui Anghel Demetriescu: „Ce a inteles D. Eminescu prin trebue sa fie brate tari ale statelor greoaie care trebue-mpinse si trebuesc luptate? Cine trebuesc impinse? Statele greoaie ori bratele tari? Spre ce trebue impinse bratele sau statele?’’
Nu numai poeziile ii sunt tintuite, ci si moralitatea, Eminescu fiind criticat pentru ,,osul’’ primit. Numirea ca revizor nu ramane nesanctionata de „reactiune”. Liviu Papuc e cel care a descoperit in Perdaful din septembrie 1875 poezeaua Poetului E… junimist. Citam: „Iar pe zeul Apolon,/ Care poarta barbison,/ Pana a nu fi la Culte/ I-am facut ode mai multe.// Ode lungi, bine rimate,/ Cu prostii mari ferecate!/ Si in schimb mi-a dat un os,/ Ca sa am si eu de ros!…// Astazi rod/ Sub un pod/ Un os rimat/ Salariat! Si-n Junime/ Chiar nu-i nime,/ Ca mine poetizat/ Si cu bani salariat!”
SPAȚIU PUBLICITAR
Si colegul de Junimea G. Panu critica, in amintirile sale, „confuzia ce domnea in capul sau”, pornind de la conferinta publica a poetului ,,Influenta austriaca asupra poporului roman”, numind-o „deplorabila”, ignorand motivul real ca poetul nu putea vorbi in public. De altfel, anterior, Panu notase ca „«Sarmanul Dionis» a intrecut ca elucubratie filosofica tot ce se produsese pana atunci la «Junimea»”. Nici Iacob Negruzzi nu e de acord cu Maiorescu: ,,Cu tot talentul, romanul nu va primi niciodata idei obscure in forma obscura. Dar apoi gramatica? El va avea cativa amatori razleti, dar publicul cel mare nu-l va tine in seama de nu se va indrepta”.
Din pacate, de-a lungul scurtei sale cariere poetico-publicistice, Eminescu s-a ales cu ,,etichete’’ dintre cele mai stranii: ,,lingaul”, „furiosul”, „veneticul”, ,,tarcovnicul de la Blaj” etc.; ba obtine „brevet de pastramagiu”, ba este un ,,renegat slav/ bulgar/ polonez/ rutean/ armean/ albanez/ turc/ sarb”. Pana la decizia oculta din 1882: el ,,trebuie ocolit sau dus la… Marcuta”. Si a fost dus peste mai putin de un an!
Si mai trist e ca insasi familia sa nu-l vedea bine. Tatal, Gh. Eminovici, ii reprosa fatis traiul dus, iar, prin 1880, sora sa Harieta il critica intr-o scrisoare catre Maiorescu: „Mihai imi datoreste de 14 luni una suta galbeni, pe care imi promisese ca imi va trimite in fiecare luna cate o suta de franci; ca me-a promis este nobil lucru, dar a nu indeplini fagaduinta e ceva mitocanesc, si D-lui ca om cinstit ce se crede singur, nu vrea in asta sa-l creada lumea ca sa fie mitocan… Sunt 14 luni de cand ma poarta cu vorbi in vant; in poezii poate sa fie asa, dar nu c-o persoana bolnava cum sunt eu!’’ Daca sora se exprima asa, ce pretentii sa mai avem de la altii?!
Morala? Daca autorul Luceafarului si al Odei in metru antic a avut parte de astfel de reactii critice din partea contemporanilor, un ras homeric ar trebui sa ne cuprinda ori de cate ori luam act de maruntele intrigi, barfe si executii pseudo-culturale de azi.
