Nimic mai simplu – mi-am zis – decat sa cobor cativa pasi inauntrul meu si sa-l aflu acolo pe Marin Ionita, profesorul din liceu, prozatorul cu multa ravna, polemistul si pamfletarul cu noduri si carcei in varful limbii, gata sa moara mai degraba decat sa renunte si sa taca.
Marin Ionita, cel pe care l-am cunoscut la 18 ani ai mei, nu s-a schimbat deloc in urmatorii 20. Intre timp, l-am adoptat, face parte din istoria mea personala, din familia mea, imi este la fel de indispensabil ca oglinda si ca oja, ca bratarile si cerceii cu care, negresit, am sa ma ingrop.
Nimic mai simplu – mi-am zis – e printre putinii, foarte putinii despre care as putea scrie pe nerasuflate. Si inca genial de dragastos si de subiectiv! Numai ca iata-ma acum, la cativa pasi sub aparente, nestiind cum sa colorez portretul.
Marin Ionita apare pe Google, cu poza, volume publicate, activitati si emisiuni de televiziune. O carte de vizita precisa, asemanatoare atatora. Fiinta sta in vizuina, insa, ca toate fiintele, cand incep sa fie biografie.
… O fata lemnoasa, pe care nu te poti hotari de unde s-o apuci, sapcalia pastelata, puloverele groase, ochelarii uitati cu saptamanile pe unde se nimereste, descoperiti totusi mereu de cate cineva, pentru ca nimeni nu-i vrea, sunt ochelari batrani si uzati, dar mai ales grei. Si nu-i vorba de greutatea obiectului, ci de greutatea privirii care cauta prin ei si care s-a cuibarit acolo, ca un creier in cap, cand capul ajunge sa atarne de doua ori mai mult.
Marin Ionita implineste, in iulie, 80 de ani. Are in piept un mecanism care-i ajuta inima sa bata. Il are de mai bine de trei decenii, dar asta nu l-a impiedicat sa-si potoleasca elanul si entuziasmele, nici n-a facut din el un sfant. L-a invatat doar ca trebuie sa alerge cat de repede poate si sa se inclesteze de clipa. In vremea din urma tot umbla prin spitale, toate gripele si virozele il impotmolesc la pat, se sperie rau de fiecare data, pentru ca, la Pitesti, au cam murit, iar lui ii e foarte frica de moarte. Se scoala apoi, il pune pe picioare manuscrisul mazgalit in rezerva de spital, cu niste litere lovite de dambla. Conteaza mai putin perfuzia, medicamentele, nevasta cea discreta si devotata, care-i pregateste, de cateva ori pe saptamana, baia de flori, recomandata de nu stiu cine, tot pentru sanatate. I-am descoperit mirosul intr-o zi de toamna, ma nimerisem in lume multa, ferchezuita si asortata, si venea de undeva, adia de undeva un parfum cum narilor mele nu li se mai daduse sa respire. Am mers pe urma darei si dara m-a condus pana la Marin Ionita. Flori din alte tari, nume cu doar cateva vocale, flori impachetate bine in saculeti ii intrasera in piele si-l leganau ca pe-o pluta.
Marin Ionita are o voce care urca parca din pamant, dintre bolovani, isi face drum printre ei ca la cutremurele mai mici, cand crapatura apare chiar sub ochii tai. Mai devreme nu fusese acolo. Vocea se ridica, pune accentele, se roteste serpeste in jurul ideii, incepe s-o declame, sa si cante putin… in mod sigur, Marin Ionita nu stie ca poate seduce vorbind.
I-am remarcat capacitatea de a se bucura. Ca un ied sau ca un catelandru, bucuria lui sare, topaie, e activa, dinamizeaza. Se bucura de el insusi la fel cum se bucura de ceilalti. Sunt, printre copiii pe care i-a invatat literatura, destui mult mai lenti, mai obositi in reactii, copii gravi si rigurosi, ocoliti de ras ca de o soarta buna.
Lui Marin Ionita ii place sa promita stelele de pe cer. Si cui are condei, si cui n-are. Incurajeaza ca un preot care imparte binecuvantari. In fond, Domnul e in toti si nu se stie niciodata unde incolteste minunea. Mai greu e pe urma, cand vamesii se bulucesc sa-i ceara socoteala. N-au inteles ca nu toate semintele fac flori, dar ca sansa de-a fi inghitit o samanta, de-a o purta in tine valoreaza, dintr-un anume punct de vedere, cat floarea despletita si indragostita, de care se bucura ochii si lumina. Pentru ca samanta aceea inseamna, de fapt, ochii si lumina. Marin Ionita este o calauza inteleapta.
Spuneam ca mi l-am insusit pe Marin Ionita. Ca pe-o experienta de viata. Ma gandesc la el ca la prietenul si cumva protectorul meu, un dinozaur inca puternic, de-a carui piele parfumata imi place sa-mi frec obrazul cu duiosie. Obrazul si toata fiinta mea de animal disperat, tot un dinozaur pana la urma, care nu-si mai gaseste rostul in lume.
