În iunie 1992, pornea la drum "Evenimentul Zilei" cu o echipă de "veterani" cu vârste de 30-40 de ani, care lucraseră cu Cristoiu la "Zig-Zag", "Expres", "Expres Magazin". Mă număram printre aceştia, cu vreo sută de articole şi mai ales reportaje publicate în săptămânalele de mai sus.
Ei bine, după şase luni de şedinţe interminabile şi numere oarbe şi discuţii despre cotidianul în curs de apariţie, care a ajuns la un moment dat la un tiraj de vreo 700 000 de exemplare, în iunie 1992, în fosta redacţie a revistei "Luceafărul" se călcau pe picioare la propriu vreo 200-300 de ziarişti şi "ziarişti". Cei mai mulţi se înghesuiau în "hală", cel mai mare birou, în care în anii '70-'80 îşi desfăşurau activitatea zilnică scriitorii Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Nicolae Velea, Cezar Ivănescu, Gheorghe Suciu. Unul şi unul, toţi deja intraţi în istoria literaturii române. Acolo descindeam periodic de prin 1977 cu tolba plină de povestiri care-mi apăreau cu susţinerea lui Velea şi Suciu.
În vara lui 1992, redacţia "Luceafărul"-ui a devenit redacţia "Evenimentului Zilei", c-aşa-i în democraţie. În biroul celor cinci scriitori stăteau ca sardalele vreo 30-40 de ziarişi. De la început, intimidat de tupeul noii generaţii, călcat pe bombeuri şi îmbrâncit, la propriu, repet, am remarcat prezenţa a doi tineri cu pigment al unei anumite minorităţi, nici nu ştiu dacă-şi terminaseră liceul. Erau cei mai dispuşi la a da coate. Unul era Radu Tudor. Îmi amintesc o scenă cu el: Pus de Cristoiu să ia o declaraţie de cinci rânduri ministrului Transporturilor, Radu Tudor l-a sunat pe Traian Băsescu. Marinarul i-a spus ce avea de spus, ziaristul a scris cuminte declaraţia, a închis telefonul, apoi a sărit în sus de şapte ori repetând euforic, în orgasm: "Mi-a zis Să trăiţi! Ministrul Transporturilor mi-a zis Să trăiţi! Uau!…" Peste câţiva ani, acelaşi ziarist scria un reportaj despre faptul că a înşelat vigilenţa agenţilor din Secret Service şi a atins maşina lui Bill Clinton. Altă euforie. Ce s-a ales de Radu Tudor? Ştiţi! A devenit primul pupincurist al lui Dan Voiculescu şi desigur adversar neîmpăcat al Marinarului care-l salutase cu Să trăiţi!.
Dan Andronic, celălalt minoritar, prin 1994 era deja şef de secţie la Politic al ziarului. Începuse să înveţe jocurile alunecoase marca Cristoiu. Între timp, împreună cu una dintre consoarte devenise om de casă al lui Adrian Năstase. Apoi, s-a orientat spre Băsescu şi a devenit băsist convins până-n zilele noastre. Că l-a pupat în fund atâta amar de vreme pe TB nu e scuzabil, dar e de înţeles: de acolo – cu ocolişuri – îi veneau banii pentru Ev. Z. al cărui acţionar cu probleme finaciare e. Dar, repet, e de înţeles. Dar, că o pupă în părţile dorsale deopotrivă şi pe pupila blondă a Marinarului, asta chiar că e greţos. Să intre în contractul de vasalitate şi puparea pupilei?!
Aşadar, doi copii de suflet şi de pripas ai lui Cristoiu au devenit adversari; ceea ce n-ar fi o tragedie în dialectica unei societăţi democrate, chiar democratoide. Tragi-comic e însă că amândoi sunt adversari pupincurişti vehemenţi: şi-au trădat ei idolul care i-a făcut ziarişti, şi-au trădat etnia, şi asta pentru nişte funduri, unul mai alb decât celălalt, altfel amândouă de securişti corupţi până-n măduvă!…