De cateva zile ploua marunt, o ploaie rece de toamna tocmai buna sa te asezi in fotoliu sa depeni cu cei dragi amintiri sau sa citesti pana la nebunie poeme. Sa constati ca somnul nu mai vine, iar tu sa simti pana la disperare metafizica sentimentului.
In aceste clipe ma dezbrac de haina murdara a cotidianului, incercand sa traiesc, la marginea acestei jungle care se cheama societate, ceea ce numim fericirea. Satul de politisti care injura ca la usa cortului, satul de dascali care vorbesc precum baietii de cartier, sufland in vuvuzele si dand un spectacol grotesc, satul de acest guvern care in culmea disperarii calca peste cadravre, satul de galceava opozitiei care macane precum ratele pe lac, satul de tot si de toate, da, eu citesc poezie.
Intotdeauna am considerat poezia, nu ca pe ceva care poate sa schimbe lumea, asa cum se tot afirma, ci am considerat poezia ca pe un loc de refugiu din toata aceasta mizerie umana. Un loc in care poti sa respiri aerul proaspat al inaltimilor, un loc in care sufletul gaseste impacarea cu sine.
E toamna, o toamna ca un inceput de lume, in care parca toate lucrurile te apasa, in care toate tristetile si bucuriile vin sa se cuibareasca in suflet. Citesc poezie si simt ca imi este bine. Atat de bine incat fericirea capata consistenta: o simt, o traiesc, o vad. Rasfoind cartile de poezie ale autorilor musceleni am dat peste un poem scris de Gheorghe Ticuta-Bercea, un poem care in 1987, atunci cand a fost tiparit, a trecut neobservat de ochiul vigilent al cenzurii si care astazi se muleaza la fel de bine ca si atunci peste vremurile in care traim:
„E ca si cum ar fi
Intr-o sfera care pica in gol,
In autobuzul acesta planeaza
agonia; tamplele se dilata, se comprima.
Panglica de asfalt pe care
pneurile deapana distanta
se prelinge in noi
ca o dara subtire de sange;
Si soferul acesta goneste, goneste spre capatul privirilor.
Sa protestam! – zice un slabanog.
Sa protestam! – zice femeia de mucava
Sa protestam! – zice fata cu picioare fusiforme.
Dar cum? ma intreb. Cum?
Cand pe geamul de protectie
literele se-nsiruie ca o
a unsprezecea porunca: <<A nu se vorbi cu soferul
in timpul mersului>>”.