Eu nu sunt o faptura de duminica. Sunt, mai degraba, o lupoaica singuratica de luni. Ce inseamna pentru altii duminica – lina si rasfatata sau austera si veghetoare – inseamna pentru mine diminetile de luni, adanc melancolice, vapoare care pleaca intotdeauna (si nu se intorc niciodata), cu pescarusii de la pupa injunghiati, pe rand, de vant si de sirene.
Poate tocmai de-aceea o citesc pe Liliana Rus cu pieptul surd si cu urechile astupate. Femeia de duminica e altceva decat femeia de luni. Femeia de duminica are moliciuni si carnatia roz, iar sufletul i se rostogoleste dupa reguli care nu functioneaza in celelalte zile din saptamana. Femeia de luni se cabreaza nervos, cu pliurile mici din obraz gata mereu sa se lungeasca si s-o subtieze pana la a nu mai fi decat o simpla linie. Femeia de duminica stie sa guste orele, ca pe bucatelele de tort. Cealalta, daca nu inghite repede, isi pierde pofta de mancare. Femeia de duminica nu pleaca, dar, daca o face totusi, poti fi sigur fie ca te va lua cu ea, fie ca nu-si va afla linistea pana cand nu veti fi din nou impreuna. Diminetile de luni sunt, insa, numai pentru plecare, pentru usi grabite, respiratii care nu respira, care se caznesc numai sa fie, totul s-a intamplat deja, mai urmeaza si altceva?…
Iata de ce scriu, astazi, despre ,,Melancolii de duminica”, a doua carte de poezie a minionei Liliana Rus din Pitesti. Duminicile sunt, aici, file de poveste, primele fraze din primele capitole ale unei proze care asteapta sa se vada, sa se priveasca in oglinda si sa se admire. Sunt si primele schite, cu sevalet si culori cu tot, cu pensule groase si cu pensule subtiri, cu departe si aproape si cu mister. O incarcatura, un bagaj de mister greu ca baloturile aruncate odinioara, cu truda, in cala navelor, dupa ce trecusera prin cateva randuri de maini.
Liliana Rus este o citadina, care scrie despre bulevardele si saloanele unui oras eminamente romantic, iar biografia ei curge de la o duminica la alta, un peu parizian, un peu praghez, un peu vienez, un peu berlinez… Numai ca nu stii niciodata ce ascunde acest un peu: O taina stransa intre dinti pana cand aschii de foc imi ciuruie tamplele. O taina asurzitoare cu privirea atintita asupra seninatatii gesturilor mele care-i ascund arsura. Nu-mi recunosc strigatele infundate. Taina mea cu coafura inalta si rochie de catifea se clatina o secunda pe tocuri… (Ricoseul neintrerupt al tacerii)
Exista, in Melancolii de duminica (Editura Carminis, 2008), si printi, si amirali, si Dalibor Janda, si Bogart. Exista lamaita, prajituri, coliva si mosi de vara. Exista pendule, valize, palarioare, trenuri, zapada, ploaie, partide de canasta, marea si jazz-rock-blues, jazz-rock-blues, degete de pianist…
Liliana Rus indrazneste sa traiasca in secolul 21, desi incheieturile ei, neuronii, limbajul, toata plamada astrala din care a fost framantata poarta alte peceti, pe ele scrie altceva, alt an, alta luna, alt calendar. si mai indrazneste si sa ridice glasul in favoarea acestui fel de a fi in univers, in lume, in fiinta ei si in fiinta celorlalti. Pentru ca, asa cum marturiseste, Liliana Rus n-a scris, de fapt, o carte. Ea nu scrie carti, ci invata sa respire …. mai adanc in ziua asta mancata de ploaie. Am sa plec in tacere de langa voi ca un maslin in cautarea soarelui. inca mai canta fanfarele pe treptele marilor mele. Necrutatoare cu frigul ce sare ca un bici pe suflet, scriu scrisori de dragoste pe vele albe, scrisori imense in care pot ascunde toate ploile cu miros de feriga… (Nu scriu o carte)
Iata de ce eu, femeia de luni, aleg sa ma apropii de Liliana Rus, femeia de duminica. si mai aleg si sa astept. Pe ea, pe altcineva sau duminica pur si simplu. Ca o respiratie mai lunga.
