M-am cam saturat sa tot aud ca „popoarele au liderii pe care ii merita”. Asa o fi, pentru ca in jocul de-a democratia se aplica periodic (minimum o data la 4-5 ani) politica zaharelului si a carnaciorului, eventual cu halba aferenta. Dar se aplica in permanenta joaca de-a legiuirea facuta pe principiul „iuteala de mana si nebagare de seama”. Legiuire cu iz de ne-legiuire, cadou legislativ facut rudelor, prietenilor, amantelor. Ce-i drept, cateodata mai scapa si cate o lege in interesul celor multi, o constructie pripita, parca’ncropita pe un colt de masa, un text care schioapata, care are lacune pe ici pe colo, poate chiar in partile esentiale. Dar asta nu conteaza pentru ca nu e facuta pentru uzul rudelor, prietenilor, amantelor… Observatia este valabila si pentru „targul de joburi politice” cu orar de tranzactionare non-stop din cetatea lui Bucur dar si pentru Washingtonul miilor de lobby-isti.
Sigur ca vazandu-i pe mioriticii ganditori politici Basescu si Becali punand la cale tara la nu stiu care carciuma, parca special destinata unui public consumator „select”, foarte recent (imbogatit), mi-am dat seama ca avem – intr-adevar – liderii pe care-i meritam. Si nu doar noi. Nu mi-a placut sa vad ca italienii aleg un individ ca Berlusconi preocupat doar sa ajunga unul dintre cei mai bogati si influenti cetateni in dispretul tuturor legilor sau folosindu-se de carentele acestora (dar pe care avocatii sai buni si bine platiti stiu sa le foloseasca). Nu mi-a placut nici faptul ca francezii au ales un presedinte cu comportament de playboy dictatorial ca Sarkozy, sau cand in 2004 americanii l-au reconfirmat ca locatar al Casei Albe pe tembelul de Bush, marele licurici de la care sugea intelepciune politica si pricepere diplomatica Traian al nostru. Daca luati individual, unii politicieni fac fata exigentelor unei analize calitative, tabloul adunaturii de politicieni este dezolant si-i dau dreptate celebrului politician (sau doar criminial de razboi nejudecat inca, cum sustin unii) Henry Kissinger cand spune ca „politicienii corupti strica imaginea celorlalti 10%”. Dar asta-i doar perspectiva vazuta dinspre partea poporului…
Oare liderii lumii n-au dreptul sa fie nemultumiti de popoarele pe care le conduc?
In urma cu vreo jumatate de an, un redactor de la „Financial Times”, pe jumatate ingrijorat, pe jumatate indignat, isi punea o intrebare ciudata: „La ce sunt bune popoarele?”. Chiar asa, „la ce-or mai fi bune popoarele astea” imi permit sa-i preiau intrebarea ce pare legitima, cum nu se poate mai nimerita intr-o perioada in care politicienii ajunsi in fruntea unor state se comporta nu ca niste alesi temporar, ci precum adevarati stapani suiti pe vecie in acea trecatoare dregatorie. Niste stapani ce se dovedesc prea putin interesati de parerile unor biete slugi ale caror voturi i-au cocotat (pe unii absolut eronat) in fruntea bucatelor cele multe si dulci. Ar trebui sa ne amintim ca intr-o tara si intr-o perioada istorica calificata ca dictatoriale, cetateanul est-german Bertold Brecht isi permitea sa observe: „Poporul a tradat asteptarile guvernului si doar dublandu-si eforturile i-ar putea recastiga increderea… N-ar fi mai simplu pentru guvern sa dizolve poporul si sa aleaga un altul?” Sigur, intrebarea lui Brecht adresata constiintei umanitatii, intrebare retorica si foarte spirituala era formulata intr-un context social-politic mult mai putin spiritual, mai exact in 1953, cand regimul est-german sarea calul, reprimand miscari sociale absolut naturale si normale raportate la situatia economica a epocii.
Poate ca ne-a costat ceva dar tare, m-am simtit bine atunci cand doua popoare europene, cel francez si cel olandez, si-au permis sa spuna un NU hotarat proiect Constitutiei Europene redactat fostul presedinte francez Valéry Giscard d’Estaing. „Ca sa vezi tupeu la prapaditii astia care stau cu chirie in apartamente amarate, se duc la munca cu automobile second-hand si muncesc toata saptamana ca sa-si tina familiile asa cum pot” si-o fi spus d’Estaing. Ar fi avut tot dreptul sa fie indignat, doar el si echipa sa investisera munca foarte scump platita de contribuabilii UE in acea constitutie care nu placuse vulgului, „starii a treia”, cea care a votat impotriva… Multumita votului negativ al francezilor si olandezilor am aflat si noi la ce sunt bune popoarele. Sunt bune sa spuna „NU”, sau „Enough!” sau „Assez!” sau „Basta!” atunci cand guvernanti de orice culoare sau nivel incearca sa intreprinda actiuni cu care „plebea” nu este de acord, actiuni de a caror utilitate nu este convins „omul de rand” – alegatorul (uneori) sta la coada ca sa-si bage opinia in urna… Ma rog, doar cu conditia ca popoarele sa fie intrebate ce parere au in anumite privinte… fapt care se intampla doar atunci cand cei mari au – iarasi si iarasi – ceva interese personale, de grup, de „famiglie”, de gasca sau de clasa. Pentru ca, potrivit opiniei cavalerului penal Berlusconi, exista clasa conducatoare si… „RESTUL”. Din pacate, ”RESTUL” dovedeste cat de important este doar foarte, foarte rar. In general, spre linistea lor si in detrimentul democratiei, mai marii lumii au parte de popoarele pe care le merita. Pacat pentru popoare…
