Implinirea a sapte decenii de la nasterea poetului si teoreticianului Cezar Baltag (n. 26 iulie 1939 – d. 26 mai 1997) a trecut, practic, neobservata in mediul literar autohton (doar o aniversare/expozitie de carte la biblioteca judeteana din Constanta, nu si la Pitesti, unde a terminat liceul, coleg fiind cu Emil Constantinescu, cel care, la revederea din ’97 a si adus vestea, la Bratianu, a disparitiei poetului).
Timpul este, inca o data si dupa cum se stie, cel mai bun judecator.
Cezar Baltag este unul dintre scriitorii de prim-rang al generatiei ’60, mentionat, ca atare, in toate istoriile si dictionarele literare contemporane. si-a castigat acest statut de la bun inceput, alegand, la acel moment, din convingeri pe care numai naivitatea varstei ti le poate ierta, sa plateasca un greu tribut ideologiei comuniste. Dar un tribut bine rasplatit, fiindca P.M.R. (recte, P.C.R.) avea grija de slujitorii condeiului, nu ca azi.
Poetul Cezar Baltag, dupa ce publica pe linie in presa literara a vremii, debuteaza in volum la doar 21 de ani, in toamna anului 1960, la Editura E.S.P.L.A., in colectia Luceafarul, deodata cu Stefan Banulescu, Ilie Constantin, Nichita Stanescu si Nicolae Velea. Spre deosebire de congenerii sai, Baltag isi asuma, prin titlul volumului sau – Comuna de aur – conditia poetului-comunist sadea. De altfel, in ciuda ditirambilor lui Paul Georgescu din Prefata (,,O explozie de lumina!”), nici una din asa-zisele poezii nu trece proba timpului, Cezar Baltag dovedindu-se a fi un biet versificator al simbolurilor propagandei comuniste.
Nicolae Manolescu, in ,,Istoria critica a literaturii romane” (2008), probabil din motive sentimentale (obligatie camaradereasca), incearca sa sustina contrariul, subliniind ca ,,la debut, Cezar Baltag era deja un virtuoz” (p. 1025)! Cateva exemple din Comuna de aur il contrazic fara drept de apel pe criticul Manolescu: ,,Pasesc prin vadul neted al unei cai solare/Ce lumineaza comunistul meu destin” (Prin soarele deschis, p. 83); ,,In valul tacerii lasat, la Lenin gandesc.//Vad un om asemenea focului, asemenea marii,/In mine si-n lumea intreaga vesnic prezent” (Evocare, p. 81); ,,Cu noi alaturi pumnul tau inalta” (Scrisoarea unui tanar vest-german, p. 63); ,,Mai ramasese unul, tarziu si descusut./ Coroana ruginise de mult, de la-nceput./si tara, alungandu-l, vazu cum atarna/Hlamida rusinata pe maiestatea-sa” (Antimonarhica, p. 57).
Volumele publicate ulterior, de un manierism bine remarcat de critica literara, il vor mentine ,,in carti’’ cateva decenii. Nereusind sa-si gaseasca un stil propriu in poezie (chiar iertandu-i-se ,,pacatele tineretii’’), Cezar Baltag va fi uitat definitiv in acest secol. Nici istoricii religiilor nu il vor revendica, serialul sau Arborele cosmic, din anii ’80, publicat in revista Arges, reprezentand un comentariu de tip alexandrin la opera lui Mircea Eliade & comp. In schimb, o viitoare istorie a poeziei proletcultiste romanesti il va redescoperi pe Cezar Baltag. Fiindca, si el, alaturi de altii, cum vom arata pe viitor, a inspirat ,,odele” atator legiuni de poetastri bucuresteni/locali din 1960 si pana in 1989. Sa-i redeschidem Comuna de aur, la pagina 26:
Partidului
Inima mea primeste-o. E amfora azi plina
de visurile care pe toate ti le-nchin;
ramificate-n suflet, izvoare de lumina
spre fluviul tau isi mana suvoaiele deplin.
Sub sorii tai, sporindu-mi izbanzile in cale,
nuclee-ngemanate ca boabele in spic,
eu, cel mai tanar arbor al bataliei tale,
spre zarile de purpur ma ridic.
Nu inchircit in umbra si gerul indoielii
sau ars de fierbinteala nisipului uscat,
ci inmiit de setea si clocotul acelei
luciri de foc ce-n sange mi-ai turnat.
Daca vreodata-n lupta simti-voi adierea
vapaii negre care ma va schimba in scrum,
cuvantul meu din urma iti va slavi puterea
si pe retina zarii va scanteia postum.
Inima mea primeste-o. E amfora azi plina
de visurile care pe toate ti le-nchin;
ramificate-n suflet, izvoare de lumina
spre fluviul tau isi mana suvoaiele deplin.
