Toate au un inceput. Si un sfarsit, independent de vointa noastra, dar asta e alta… poveste. Cand am apasat, in disperare de cauza, pe ,,pedala” militantismului etico-estetic in revista Argesul intuiam ce reactii/riscuri imi asum. Modelul Paul Goma impunea, dar nu era suficient. Simbioza intre militantismul estetic marca Vladimir Streinu si militantismul etic promovat de Monica Lovinescu nu putea fi usor asimilat, ca orice noua ideologie literara. O directie necesara, cred, la atatia ani de scalda in mocirla ism-elor dambovitene si de aiurea.
Imediat, cativa din ,,greii” culturii noastre, pe care generatia mea i-a studiat la scoala, dominanti, deci, pana-n ’89, asurzitori dupa, mi-au transmis, politically correct, ca respecta optiunea revistei. Un tribun s-a multumit, public, sa evoce, cu melancolie, ca era bucuros cand in Arges, in anii ’70, ii aparea un text. Altcineva mi-a trimis niste scrisori (le-a si publicat intr-o carte; ii multumesc, alti destinatari sunt Doinas, Nichita, Sorescu) in care, dupa dojana de rigoare, tinea sa sublinieze realizarile socialismului. Mai grav, persoane foarte apropiate, m-au tot somat: ,,gata, vrem arta pentru arta, ce atata politizare?!” Dar nu era politizare, ci doar o incercare insistenta de a afla oameni care, in sfarsit, dupa atatia ani, vor sa marturiseasca adevarul despre literatura sub dictatura. Adevarul inca deranjeaza, dinozaurii sunt printre noi… si poate e de datoria celor mai tineri dintre noi sa curete… via!
Am avantajul, trezit la viata literara intre doua sisteme social-politice, de a cunoaste destul de multe – si cata amaraciune, frate Iov! – despre putreziciunea din viata noastra culturala. Neacceptand uniformizarea unui ,,ism”, nedepinzand de finantari obscure, am avut sansa/nesansa de a afla cate jigodii morale pozeaza (inca, vai!) in valori. Dar o sa tot repet, in pustie: nu poti crea o opera mare daca esti un om (caracter) mic! Prea multi falsi profeti am descoperit, multi mari anticomunisti si antisecuristi proclamati dupa ’90 continua sa actioneze si acum, doar-doar, dupa ce vor fi improscat cu noroi pe altii, tot spera sa urce ei pe podium. Sa-i iertam pe toti, asta inteleg ei din conditia umana…
Singura speranta e in Timpul-Judecator. Noi trecem, operele-faptele raman. Iar daca ne intereseaza prezentul, daca dorim respectul societatii, macar sa ne respectam intre noi, calcand peste ,,cercul cel stramt” al egocentrismului.
Dar poate ma insel eu. Cand sunt nesigur, ma refugiez in Eminescu, patternul nostru: ,,Cu povesti ne leagana lumea, cu povesti ne adoarme… Ne trezim si murim cu ele…”
