Lucram impreuna, eu si doamna inginer. Ea e aurie si inocenta ca un miel, eu – focoasa si suspicioasa. Desi lucram impreuna, trupurile noastre se intersecteaza numai de vreo doua, trei ori intr-o luna, accident pe care-l regretam amandoua, date fiind diferentele mari dintre noi. Caci, cum spuneam, ea e blonda si informaticiana, eu – poeta si smeada, ea – ordonata si cu certitudini matematice, eu – un soi de armasar care ba vrea, ba nu se lasa, oricum cu un pas sau doi, cel putin, dincolo de sablonul normei din care doamna inginer si-a facut un crez in viata.
Doamna inginer are datoria (si satisfactia) sa ma controleze, sa-si dea cu parerea adica despre ce si cum fac, despre cat de bine ma integrez in statistici si despre cat de creativa sunt. Si cum credeti ca procedeaza? Ia sablonul despre care va spuneam si ma baga in el, ca pe-o ceapa-n apa fiarta, imi taie, otova, din unghii, imi intra-n buric si trage tare, ca de-un mat oarecare (ca nu-i al ei), doar-doar oi reusi sa incap in geometria pe care si-a imaginat-o, geometrie perfecta ca Dumnezeu. Doamna inginer isi inchipuie ca i-a descoperit lui Dumnezeu figura si secretul. Numai ca eu nu ma potrivesc, fir-ar sa fie, sunt atat de proasta si de imperfecta, ca nu inteleg sa nu mai gandesc in metafore, sa nu mai dau raportul in propozitii dezvoltate, sa-i impartasesc ideea ca trei sferturi dintre cunostintele comune fac umbra degeaba pamantului, sa folosesc messengerul, ca puscariasii vorbitorul, intr-o sala anume si dupa un anume orar, desi misiunea mea e sa comunic rapid si eficient cu presa si cu urbea culturala.
Si – lucru infiorator, mi-am zis cand am auzit-o, atat de infiorator, ca m-am gandit pentru prima oara in viata sa-mi tai venele – doamna inginer nu crede ca scriitorii argeseni merita sa figureze intr-o biblioteca virtuala, ca tot n-a auzit nimeni de ei (va spuneam ca, daca nu stie ea, nu stie nici Dumnezeu, figura geometrica perfecta) si ca o bibliotecara poate castiga detasat in fata unui artist plastic, daca s-ar pune problema organizarii unor cursuri de pictura, de exemplu. Ce, bibliotecara nu poate sa faca o frunza sau o floare?! Ce Ion Pantilie, ce Gheorghe Dobrica! Stiu eu o tanti la etajul intai, acolo unde e sefa doamna inginer, care-si raschira asta-vara – evantai-copita, copita-evantai – destele de la picioare. Si le raschira pe hol, ca era mai racoare. Ei bine, tanti asta stie precis sa deseneze o inima intepata in mijloc de-o sageata, pe cand nici Pantilie, nici Dobrica nu vor putea in vecii vecilor sa-si raschire destele de la picioare in felul acela onctuos, si voluptuos, si plin de promisiuni ca tanti.
Doamna inginer a devenit, de la o vreme, cosmarul meu. Mi-e frica sa nu-i ordone soferului sa recite poezii (si numai Dumnezeu stie ce dictie nefericita are), femeilor de serviciu sa scrie monografii, iar pe mine sa ma oblige sa rezolv zilnic o suta de probleme din revistele de matematica pentru olimpici.
In sfarsit, am si eu o nebuna de teorie, n-are inca suport in realitate, de-aceea abia astept s-o verific. Stiti ce cred? Ca geometria asta de femeie, asta sau alta, despre sablon e vorba, numai si numai din frustare reactioneaza asa. Ori n-are barbat, ori, daca-l are, o inseala… in asteptari. In asteptarile-sablon. Repet, eu nu stiu nimic, mi-am exprimat numai o succesiune de intuitii (si ceva rationamente), ca doar sunt poeta. Dar, doamna inginer, ce-ar fi sa va ganditi putin la ce v-am spus?
