Cu tot riscul de a fi considerat nostalgic, eu cred că în vremea cealaltă nu era deloc rău că șefii se promovau pe bază de dosar de cadre. Dincolo de apartenența zeloasă la partidul comunist, omul trebuia să îndeplinească și alte criterii, de performanță, profesionale, morale etc. Sigur, câteodată era propulsat, printre altele, și de nepotism. Dar, nu era singurul criteriu, totuși.
Ei bine, profesia de nepot e una înșelătoare, chiar perversă. Dintr-un bunic celebru, personalitate neîndoielnică în vreo privință pot apărea vlăstare pline de vicii. Genetica este mai de neînțeles decât ne închipuim. Vezi un suedez blond și de-o moralitate impecabilă, plus geniu în știință și cultură, pricopsit cu o odraslă cu pigment de indian, troglodit și imoral până-n măduvă.
Am exagerat eu puțin, pentru înțelegerea fenomenului. Mă gândeam cum un ministru din ăsta tehnocrat, la instalarea în post, acorda un lung interviu în care se lăuda el ce bunic a avut. Ceea ce este perfect adevărat: profesor extraordinar, filosof al culturii, critic și istoric literar. Iar, nepotul? Nepotul clocește un proiect de lege prin care vrea să pună taxă pe citit la bibliotecă. Adică, profesorii, pedagogii, psihologii nu știu cum să atragă elevii și studenții spre lectură, abandonarea acesteia fiind un fenomen mondial, nu doar național, iar nepotul de profesie vrea să forțeze o ușă deschisă, să le taie pofta de studiu și celor puțini care mai calcă pragul bibliotecilor și să le ceară taxă pentru cărțile împrumutate.
Perversitatea profesiei de nepot.