Stridenta unor titluri ma atrage uneori sa cumpar cate un volum oferit la pachet cu Saptamana Financiara. Asa am ajuns sa citesc cartea unui politolog american, George Friedman, carte de previziuni politice, intitulata ,,Urmatorii 100 de ani”. Desi autorul mentioneaza ca nu are un glob magic, el a schitat viitorul geopolitic al lumii, plecand de la istorie, dar si de la noile realitati tehnologice, demografice sau culturale. Nu o sa va plictisesc cu amanunte si o va spun doar esentialul: Friedman sustine ca, peste o suta de ani, marile puteri europene vor fi… Turcia si Polonia!
In ciuda argumentelor si a scenariilor avansate, am zambit cand am citit aceste concluzii. Cu Turcia, mai treaca-mearga; in definitiv, e logic sa se creada ca ea va fi portdrapelul musulmanilor din Caucaz si din nordul Asiei, dar si al unei parti din Balcani, unde islamismul e instalat de secole in Albania sau Bosnia, precum si a tot mai numeroaselor comunitati musulmane din occident. Turcia a fost centrul unui imperiu, e pozitionata ideal din punct de vedere strategic si cunoaste deja o impresionanta transformare economica. Dar varianta Polonia mi s-a parut atunci lipsita total de credibilitate, chiar daca autorul aducea ca argumente numarul mare al populatiei (40 de milioane de locuitori), declinul inamicilor sai istorici (Germania si Rusia), precum si sprijinul SUA, interesate in a avea un aliat puternic instalat in coasta unei Rusii tot mai instabile si imprevizibile (ca fapt divers, predictia americanului despre Romania este ca ea va ramane tot un fel de tara de mana a doua, care va oscila intre Turcia si Croatia – ultima, asteptata a deveni o putere regionala!).
Asadar, cartea ,,Urmatorii 100 de ani” mi-a oferit prilejul doar al unei lecturi usoare, de o noapte, fara a ramane cu impresia ca am citit o lucrare importanta. Asta pana cand tragedia de la Smolensk a atras atentia asupra Poloniei. Pentru ca, asa cum s-a intamplat de-a lungul istoriei, polonezii s-au comportat exemplar, starnind iarasi respect si admiratie! Am constatat uimit ca, spre deosebire de noi, la ei, valorile morale si patriotice chiar conteaza. Demnitatea suferintei si solidaritatea nationala etalate in acele zile tragice au impresionat o lume intreaga.
Lech Kaczynscki isi erodase capitalul politic si poporul se pregatea sa-l schimbe. Insa polonezii au inteles ca au pierdut un simbol si l-au omagiat ca atare. Ca stat, Polonia a fost de mai multe ori stearsa de pe harta, dar a renascut de fiecare data. Iar mandria, onoarea si neatarnarea poloneza incep cu lupta impotriva teutonilor si ajung in zilele noastre prin figura luminoasa a Papei Ioan Paul al II –lea, prin sindicatul anticomunist Solidaritatea si chiar prin generatiile de politicieni actuali, care au negociat la sange pozitia patriei lor in cadrul Uniunii Europene, a NATO sau a Fondului Monetar International. Istoria polonezilor cuprinde pagini impresionante de patriotism, nationalism si sacrificii pentru tara. Iar momentul Smolensk a demonstrat ca ei formeaza inca o natiune in adevaratul sens al cuvantului si, de aceea, e de presupus ca devotamentul, precum si unitatea lor in fata interesului national, le vor asigura viitorul si trainicia ca neam, intr-o lume aflata in prag de schimbare.
Cand am citit cartea lui George Friedman, am zambit la predictia ca Polonia va deveni o mare putere. Acum insa, dupa lectia de demnitate si de civism de la Varsovia si Cracovia, n-as mai baga mana in foc ca nu o sa fie asa…