1,1K
Cu prilejul Festivalului „George Enescu”, Universitatea Nationala de Muzica, fostul Conservator, i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa dirijorului si pianistului Daniel Barenboim. In „Laudatio”, prof.univ.dr.Valentina Sandu-Dediu afirma ca despre acest artist ca „este astazi un simbol al muzicii ca putere politica”. O asemenea remarca mi-a atras atentia. Cum, adica, pana si muzica ar putea sa aiba propriile sale simboluri “de putere politica”?! Exemplul lui Barenboim m-a lamurit.
S-a nascut la Buenos Aires in 1942, intr-o familie de evrei rusi, care peste zece ani se va stabili in Israel. Apartinand muzicii, Barenboim a devenit unic prin modul in care a depasit sfera acesteia. Si-a folosit banii si prestigiul pentru a invinge prejudecati ireconciliabile, aruncand punti peste falii istorice de netrecut si recladind edificii spirituale din daramaturile unor imperceptibile explozii sufletesti. Evreu fiind, a fondat gradinite muzicale la Ramallah, capitala Autoritatii Palestiniene, dar si la Berlin. A dus muzica lui Wagner in Israel. Impreuna cu un scriitor palestinian, a fondat o orchestra de prim rang cu muzicieni din Israel, Palestina si alte tari arabe. In pofida prapastiei care parea sa-i desparte, acestia au invatat sa colaboreze, sa se asculte si sa se completeze unii pe altii, oferind lumii o lectie superioara de umanitate.
Barenboim a oferit lumii exemplul „chimiei” speciale din viata acestei orchestre, prin care o comunitate plamadita din “voci” atat de distincte se contopeste in aliajul unei armonii a tuturor, la care contribuie fiecare.
Probabil ca acolo, intr-o orchestra, fiecare il intelege cel mai bine pe celalalt, ii simte respiratia, parfumul, sudoarea, invata nu doar sa vorbeasca prin instrumentul sau, ci si sa-l asculte pe cel de alaturi.
Regula orchestrei este aceea de care avem nevoie toti: sa stii sa-l asculti si pe celalalt, sa fii nu doar solistul propriilor ideii, ci si companionul desavirsit al ideilor celorlalti. Acesta este sensul – superior, pozitiv, unificator – prin care Barenboim a reusit sa transforme muzica intr-un instrument politic. Si-am inteles de ce el insusi a devenit, astfel, un simbol al puterii politice a acesteia.
Nu are pretentia ca va aduce pacea in acele teritorii, dar crede ca asterne calea spre intelegerea “fara de care este si imposibil sa vorbesti despre pace”.. Stralucirea personalitatii lui Barenboim rezulta nu numai din virtutile profesiunii sale, ci si din modul in care si le-a rasfrant asupra lumii obisnuite, dinafara portativului si dinafara salilor de concerte.
Cheia prestigiului sau fenomenal in lumea muzicii nu rezida doar in calitatile artistice propriu-zise, ci si in modul in care a folosit muzica drept vehicul de apropiere intre prejudecati ireconciliabile, de aruncare a unor punti peste falii istorice de netrecut si de recladire a unor edificii spirituale unitare din aliaje considerate incompatibile.