N-ar fi o noutate sa declar ca in anii (fericiti?) de dupa cel de-al doilea razboi mondial mai existau repere morale… Exista modestia, exista mai ales un spirit de solidaritate (poate silit, impus cu forta de regulile sociale, dar rezultatul conteaza), exista un evident spirit de aparteneta la un grup social, la o intreprindere, la o scoala, la o meserie… Si mai exista, atat in mediul rural-taranesc cat si in cel urban – (cu precadere) muncitoresc, un bun azi pierdut: bunul-simt.
Bunul-simt comun, un bun pierdut si care chiar daca ar fi declarat zilnic la obiecte pierdute, mi-e teama ca n-ar aparea pe lista obiectelor gasite. E pierdut asa cum se pierd unele mesaje electronice intr-un mediu virtual, impalpabil, expediat la cosul de gunoi (pardon, la vreun recycle-bin imponderabil). Sufocat tot mai mult de competitie si de datul din coate, inlocuit cu un tip de filosofie (mai ales politica) perversa si pervertitoare – relativismul, curent pentru care nu exista repere fixe, jaloane cu valoare de far-ghid, de etalon de masura.
Pe principiul relativizarii si prin promovarea politica, economia Romaniei a ajuns pe mainile unei adunaturi de „manageri de varf”, blindati cu doctorate cumparate, manageri a caror indelungata si de mare succes experienta in conducere constau in vreo doi-trei ani in functie ca asa-zisi director ai vreunei firme cu 3-4 angajati apartinand familiei. Celebrul liberal Nini Sapunaru este o exemplificare vie a promovarii (din perioada guvernului celor 15.000 de spcialisti ai Ciorbea) pe baza unui curriculum impresionant prin precaritatea studiilor si experientei. Monica Iacob-Ridzi si Elena Udrea sunt si ele exemple de ascensiune sociala in niciun caz sustinuta mai mult de veleitati decat de capacitati, abilitati si disponibilitati. Cel putin nu in zona profesionala.
Consecinta imediata a competentei manageriale este prabusirea pietei libere ridicata in slavi de utra-liberalistii din toata lumea (financiara!), societati financiare salvate de interventia statului pe spinarea contribuabililor. Doar cu vreo cateva luni in urma, Basescu ne asigura de soliditatea economiei romane; in urma cu doua saptamani acelasi personaj declara ca n-avem neaparata nevoie de un acord cu FMI sau ca ar trebui consultata populatia. In pofida asiguratoarelor cuvantari prezidentiale, suntem pe cale de a retrai cosmarul Constantinescu-Ciorbea din epoca ,,retragerii statului din economie” si a hranirii populatiei cu ,,reforma pe paine”… Iar reactia sindicatelor este palida si inconsistenta, daca nu de-a dreptul „ciudata”, nesemnificativa in comparatie cu ce se intampla in lume.
Revolta argentinienilor din iarna 2001–2002 a fost un model unic (pana anul trecut) deoarece nu era indreptata impotriva un anumit partid, sau impotriva unei anumite persoane. Revolta argentinienilor viza sistemul capitalist ultraliberal, modelul economic al pietei ca adevar ultim si absolut ca singur altar al umanitatii. Altar pe care pe care – daca interesele marilor companii o cer – poate fi sacrificata cu succes populatia, adunatura aia amorfa de votanti nauci si platitori docili de taxe si impozite. Revolta argentinienilor – cateva luni de demonstratii a dus la schimbarea a 4 presedinti in mai putin de o luna.
„Voi sunteti Enron, noi suntem Argentina! Carati-va!” s-a strigat in Argentina infundata in criza de catre marii metafizicieni de la FMI. Un mesaj sec care insemna ca: „voi politicieni si manageri care va adunati in summit-uri unde hotarati soarta lumii sunteti mai rai decat adunatura de hoti de la Enron”. Si atunci nu se cunostea decat varful aisbergului; nu se stia inca de hotii de la Lehman Brothers, nici de banditii de la Royal Bank of Scotland sau de AIG ai carei celebri manageri sunt recompensati cu milioane de dolari doar pentru ca au adus societatea in pragul falimentului.
Poate parea ciudata preluarea la Reykjavik a metodelor de lupta de la Buenos Aires, preluarea modelului argentinian al protestului popular cu cratite si tigai atat de sudic prin sunet si culoare de catre un popor nordic, care prin gene si educatie este calm si cumpanit in reactii. Dar efectul a fost acelasi. Protestele islandeze pe model argentinian („politicieni, plecati acasa”) au determinat rapid caderea guvernului. „N-am incredere in guvern, n-am incredere in partide si nici in FMI” declara o protestatara islandeza.
Grav este ca doar intr-un deceniu modelul american al pietei necontrolate/necontrolabile a contaminat, a trasformat in miracole economice si apoi a compromis si prabusit economic tari ca Irlanda, Estonia, Islanda si Letonia. Modelul FMI aplicat in 2001 in Argentina a constat dintr-un ajutor de 9 miliarde de dolari taiati cu precadere din bugetul sanatatii publice si al invatamantului de stat. Pentru a ajuta in 2009 Letonia „specialistii” de FMI au aceeasi reteta: austeritate financiara tradusa in reducerea serviciilor de asistenta medicala, inghetarea salariilor angajatilor statului. N-au invatat nimic tembelii aia de la FMI din criza argentiniana. Pentru ca „nu vom plati noi criza voastra” au scandat studentii italieni…
Noi romanii vom plati tampeniile iubitilor conducatori pentru ca nu stim sa ne batem, pentru ca acceptam bataia de joc prezidentiala, parlamentara, judecatoreasca. Noi romanii suntem individualisti si putin cooperanti, incapabili de organizare si riposta eficienta. Ce sa-i faci, Romania nu este nici Argentina, nici Islanda. Pacat!
