In miez de iarna, la hotarul dintre bantuitul 2009 si anul ce va sa vina (mai aproape, mai departe de emotiile noastre gatuite, cine stie?!), il citesc pe Dinu Ianculescu prima oara. Pagina cu pagina, poem dupa poem – si incep sa vad inapoi, cu toti ochii din mine deschisi, inapoi in sufletul pe care ma temeam ca l-am parasit, ca sa-mi fac adapost nou, pe potriva arhitecturii complicate a nevoilor si-a dorintelor acestui veac.
Stiam cate ceva despre Dinu Ianculescu. Stiam, de pilda, ca a jucat, vreme de 40 de ani, in filme si pe scenele de la Nationalul bucurestean, de la Nottara, de la Teatrul Tineretului si de la Teatrul Mic. Stiam ca traieste, din 1985, in Germania. Imi aminteam trasaturile ferme, categorice, definitive, o fata si o cautatura cioplite cu patima, fata si cautatura de statuie. Nu stiam ca a scris impotriva Dictatului de la Viena, ca a facut parte din Gruparea ziarului Ardealul, in perioada 1940-1944, si ca si-a declamat poeziile in marile orase ale tarii. Nu stiam ca si-a continuat, in Germania, viata activa din Romania, colaborand la emisiunile culturale ale posturilor de radio HR din Frankfurt si SWF din Baden-Baden si, dar ce nu i-a fost luat, interzis, jucand teatru la Darmstadt.
Cand irezistibilul si de neocolit maestru Focsa, Ion Focsa, m-a vizitat, cu rugamintea de a scrie despre cartile de poezie ale lui Dinu Ianculescu, mi-am zis ca timp de doua zile, cel putin, portile cele mari vor sta deschise si ca ma voi putea intoarce. Ma urmareste, ca imaginea mea in oglinda, in ferestre, in vitrine, dorinta de a ma intoarce. Unde, exact nu stiu. Am doar o vaga idee. si, pe masura ce viata mea se risipeste (sau inainteaza), dorinta se strange ca latul in jurul gatului.
L-am luat, asadar, pe Dinu Ianculescu, in brate: Fiecare zi/ e ultima./ Sprijinita/ -n apa scazuta,/ ca o movila/ pe morti. (Fiecare zi)
Si mai departe: in spatiul oprit/ aud/ in pleoapa,/ cum ultima clipa/ din clipa ei ultima,/ scapa. (In spatiul oprit)
Si inca: Scapa/ un inger de apa/in vaz/ si-n curtea de sus/cauta raze intoarse./ Zale cazute l-apasa./ Pe solzi/ isi ascute aripa/ stanga/ si-o pune/ pe umarul drept/ ca o coasa. (Un inger de apa)
Scoala vietii si educatia lirica, Dinu Ianculescu si le-a desavarsit in primele decenii ale secolului trecut. S-a format in spatiul poeticii clasice, guvernate de metrica. Unitatile ritmice au parfumul unei disolutii asumate, al unei deveniri sau prefaceri incetul cu incetul, de la foarte dulce la dulce, de la neutru la dulce-acrisor si filmul se opreste aici. Gestica simpla a oricarui sfarsit se surpa instantaneu in sugestie, e o euforie, ba chiar o erotica suava si galanta, in care intri numai cu nasturii de sus descheiati, in vreme ce sampania inca respira. Poezia lui Dinu Ianculescu, desi ancorata – ca timp personal, psihologic – intr-o istorie apusa, are si astazi aceeasi putere de seductie. Ca si cum nu s-ar fi schimbat nimic, s-a trantit cel mult o usa, undeva. Or tocmai aici trebuie cautate marca, brandul, cum se spune acum, valoarea emotiei: ,,Sosesti. In vant e-o goana de matase,/ un bland auz abia ajuns, o miere/ din tipatul de arbori cu durere/ si de campii zbatandu-se sub coase./ si pleci. Amar e raul si-o putere/ de a-l sorbi ma-mpunge pana-n oase./ Un sarpe umed suiera pe case/ si-un bici masoara timpul in artere./ Poate cetind aceste versuri vine/ o pasare – ce si-a pierdut gramada/ de frati si de surori pana la mine – / si nevazuta spulbera zapada/ pe care-am scris sonete pentru tine/ ca pe un zid insangerat cu spada.” (Sosesti)
Ca scrie sonete sau ca scrie rondeluri, ca seamana cu unii si cu altii, neaparat insa educati si creativi, frumosi si cand sunt tristi, si cand sunt veseli si le merge bine, Dinu Ianculescu face fiinta profunda din noi sa vibreze, sa viseze, de multe ori sa cante. Poezia care se scrie azi e de-o frumusete disperata, moartea e cruda, nu se bea, tremurand, cu sampanie, mizeriile trupului aplauda desantatele clivaje ale mintii, cuvintele se limiteaza la sensul lor de baza, un tragism planetar, o goliciune care-a depasit obscenul, care nici macar nu mai doare, sa infioare nici atat, aseaza frazele intr-o ordine de lupta. Nasterea e lupta, viata e lupta, dragostea e lupta, moartea e lupta. Cu pumnii, cu dintii, cu picioarele, cu arme albe, cu arme de foc, pe fata si pe la spate…
Asa ca, obosita si vinovata, urmarita de ganduri nelamurite, ma intorc in bratele lui Dinu Ianculescu. Si la starea de romanta. O altfel de stare de agregare.
