Este nevoie ca societatea civilă să se organizeze, să îşi facă şi ea partid/partide, pentru că nu se mai poate cu ăştilalţi. Vrem alternative şi acestea nu mai pot fi regăsite în partidele actuale. Despre asta se vorbeşte în ultimele zile.
Nu zic că nu ar fi bine să poţi, în mod oficial, să contribui la schimbare venind cu proiecte de lege, având la dispoziţie pârghiile prin care să fie votate şi aplicate. DAR.
Mă întreb dacă acesta este principalul câştig al străzii: hai să ne facem un partid care să fie cel mai breaz, cel mai bun, cel mai frumos! E uşor să faci un partid, mai ales acum. Dar îl faci tot cu oameni care nu ştiu dacă sunt semnificativ mai buni decât cei care ne-au condus până acum. Că şi cei care ne-au condus până acum tot dintre noi vin, nu i-a catapultat nimeni de pe Pluto. În plus, oameni cu bune intenţii s-au transformat total după ce au dat de… secretară, consilieră, excursii în străinătate şi coloană oficială. Puterea corupe rău, mai ales pe fondul unui suflet deja corupt.
Nevoia asta aproape fizică de schimbare, schimbare a noastră, în primul rând, că aici e drama, nu se face peste noapte. E nevoie să ne aşezăm noi, în noi înşine, în orânduieli un pic mai cinstite, mai responsabile, mai bune.
Dar fiecare poartă în el propria revoluţie. Revoluţia din mine îmi spune că principalul câştig al străzii este activarea unei societăţi civile autentice, care nu are nicio legătură nici cu sindicatele corupte, nici cu ONG-urile lui Soros, ale lui Băse, ale lui Iohannis, ale PSD ş.a.m.d. Acest nucleu dur, care trebuie să-şi învingă, de data aceasta, scârba de manipulările care se încearcă, trebuie să se reactiveze de fiecare dată când se încearcă să ni se impună un guvern cu feţe ca cele de până acum. Trebuie să se reactiveze în faţa imposturii, a corupţiei morale inclusiv, a prostiei, a indolenţei, a lipsei de performanţă, a lipsei de pregătire, a nepotismelor, a abuzului.
Asta înseamnă o societate căreia îi pasă şi care nu mai acceptă ca alţii să-şi bată joc de ea. Asta înseamnă o societate care are demnitate. O societate peste care nu calcă Udrea cu tocurile, peste care nu hă-hă-ie Băsescu, o societate care-l scutură puţin şi pe Iohannis atunci când vrea să o închidă într-o cămăruţă, după un casting atent secretizat şi neargumentat, o societate peste care nu bălesc Gorghiu şi Predoiu, o societate care rejectează ca pe o măsea stricată specimene ca Oprea şi Piedone, o societate mai sensibilă la ieşirile arogante şi autosuficiente ale lui Ponta. Care n-a fost… băiat rău, îl plânge lumea mai abitir decât pe cei 34 de copii morţi, dar cum l-a mai ţinut în braţe pe criminalul şi grotescul de Gabriel Oprea, în numele unui calcul meschin! Cum s-a mai bucurat de privilegiile unui doctorat plagiat…
Asta, în opinia mea, ar trebui să se întâmple în următorii ani: toleranţă zero faţă de orice îţi insultă inteligenţa şi îţi afectează traiul de zi cu zi. O raportare corectă, ca de la angajator la angajat. Angajatorul este societatea, care trebuie să aibă grijă ca angajaţii să facă treaba pentru care sunt plătiţi bine şi beneficiază, în plus, de privilegii.
Ar fi, cred eu, o stupizenie să spui că un nou partid sau mai multe partide, care sunt născute în urma fenomenului Colectiv, vor fi singurele legitimate să ne conducă. Şi ele vor dezamăgi, poate mai mult, pentru că aşteptările sunt imense, iar uscături sunt peste tot. Şi faţă de aceste partide, dar şi faţă de restul partidelor, societatea civilă trebuie să reacţioneze. Pentru că politicienii se vor întinde întotdeauna cât li se va permite, cât li se va tolera. Iar dacă îşi vor permite şi pe mai departe, va fi, ca şi până acum, doar vina noastră.
Aşteptările mele sunt doar la această societate civilă, nu la partide. Sunt doar la mine însămi, la schimbarea mea, întâi. Pentru că îmi doresc şi o reformă a presei. E greu să te descurci într-o societate bolnavă, în care mediul economic este mână în mână cu cel politic, iar dacă până acum m-am chinuit să fac cele mai mici compromisuri, cele mai suportabile pentru propria-mi conştiinţă, vreau să pot să-mi fac meseria fără niciun compromis. În acest moment, ca pentru orice alt agent economic, în actualul context fiscal, dacă îţi faci treaba 100% corect este ca şi cum te-ai condamna la faliment sau la o grea supravieţuire.
Nu vreau să se înţeleagă greşit, că aş fi împotriva înfiinţării unui partid nou sau a unor noi partide, pentru că e bun şi imboldul acesta de a te implica responsabil şi de a ieşi din inerţie. Poate mă voi şi înscrie într-unul, pentru prima oară în viaţa mea, dacă voi identifica liderii şi nucleul cu care rezonez. Şi voi încerca să fac tot ceea ce ţine de mine, pentru că e momentul să nu mai stăm impasibili şi să comentăm, ca nişte deontologi ai lu’ peşte, de pe margine. Dar, în permanenţă, mă voi comporta ca un cetăţean, ori de câte ori voi considera că se derapează de la… normalitate, în definitiv.