Cate premii a primit Eminescu in timpul vietii?! Academia Romana (ce nu l-a primit in randurile ei decat post-mortem, in 1948, desi Maiorescu era membru din 1867, iar Negruzzi si Slavici intrau in 1881, respectiv 1882) acorda, in anii Eminescului, premii importante (cel pentru literatura, Premiul Nasturel Herascu, era de 12.000 lei, cat salariul gazetarului de la „Timpul” pe aproape trei ani). Ce-i drept, nu il interesau onorurile. O medalie Bene-Merenti, ,,aranjata’’ de cuplul Maiorescu-Kremnitz e refuzata de poet cu indignare, mai ales ca o primisera scriitori de talia unor A. Vizanti, Th. Codrescu, N. Burla, T. Burada, de care doar eruditii istorici literari de azi mai stiu…
Astazi, vai, somnul juriilor naste monstri! Cate pasiuni, cate dusmanii pentru trei vieti, cate ,,dosare X’’, cata clientela! Unii sunt abonati la premii, altii le vaneaza cu inversunare fiindca dau bine in C.V. (creste tirajul, cresc drepturile de autor, poate intri in manuale, in dictionare, poate te fac nemuritor!), dar putini sunt cei alesi, care, in fine, le iau pe merit. Se ignora (deh, bolile copilariei) ca nu premiile fac o literatura. Iar inflatia de premii literare si de festivitati nu asigura pe nimeni, a doua zi, cand se trezeste pentru a reveni la casa si uneltele sale, ca si-a asigurat locul in Olimp. Se vede ca literatura noastra nu a iesit din era adjectivului, a epitetului, asa de bine zugravita de Noica in Modelul cultural european, cu intarzierea presupusa!
Spre deosebire de toate juriile (grele, beton, bine garnisite cu nume sonore), revista Arges si-a permis sa introduca oficial, public, de cand a reluat, in 2004, o mai veche traditie, printre criteriile obiective, de stricta valoare, si unul programatic subiectiv: colaborarea in paginile sale a celor premiati. Cu alte cuvinte, premiantii se aleg dintre oamenii valorosi de cultura care au pus umarul, camaradereste, la realizarea unei reviste din ce in ce mai vizibile in spatiul literar. In conditiile in care nu am tras de nimeni sa publice la noi. Am oferit un produs pe piata, in asteptarea reactiilor cunoscatorilor…
Dar abia cand trebuie sa alegi, realizezi ca e cumplit de greu sa gasesti cumpana dreapta. Criteriul estetic prevaleaza, dar si cel uman, de suflet, cum am spus, trebuie cantarit drept. Asa, de pilda, am premiat un mit (Paul Goma), recunoscand public ca premiul nostru e prea marunt, ca Academia, U.S.R., Presedintia, nu stim, trebuia sa o faca.
Lucrurile sunt limpezi pentru noi. Nu premiile noastre au adus ceva in plus operei fiecaruia. Pur si simplu, a fost bucuria noastra de a le acorda, de a le multumi, astfel, ca exista.