Mai ţineţi minte cum era cu trei-patru mandate în urmă? Era perioada aceea în care parlamentarii făceau concurs cine are mai multe cabinete deschise în teritoriu. Aveau program de audienţe cu alegătorii, pe care le promovau în presă, să ştie cetăţeanul când poate să se adreseze alesului lor, să-i spună problemele, să-i ceară sprijinul sau socoteală, după caz.
Parlamentarii aveau consilieri în permanentă legătură cu presa. Periodic primeam informări despre doleanţele celor care le calcă biroul parlamentar, despre interpelările şefilor lor, despre proiectele legislative iniţiate, despre proiectele pe care le au pentru comunitatea locală, despre stadiul lucrărilor de maxim interes pentru judeţ. Chiar şi pentru imagine, făceau acţiuni umanitare de Paşte şi de Crăciun. Ba chiar şi cu prilejul primei zile de şcoală.
Periodic, susţineau conferinţe de presă în care ne informau cu privire la activitatea lor. Chiar şi ,,stranierii” sau ,,importaţii de la Centru” mai veneau, când şi când, să ne arate că trăiesc, că mai mişcă şi ei câte ceva, iar în lipsa lor consilierii tot te mai deranjau cu câte o informare despre ceea ce le face şefu’.
Erau vremurile acelea în care parlamentarii ţineau legătura strânsă cu şefii de instituţii şi le cereau sprijinul când cetăţenii se împotmoleau în birocraţie sau se împiedicau de câte un funcţionăraş care nu erau în stare să-i lămurească. Ba unii primeau sprijin în căutarea unui loc de muncă, parlamentarul însuşi apelând la cunoştinţele sale în acest sens.
Vizita în teritoriu se făcea măcar o dată la trei luni şi ştiai că parlamentarul a fost pe tarla chiar dacă nu şi-a pus snopul de fotografii pe Facebook.
Zilele comunelor erau cel mai bun prilej de relaţionare cu cetăţenii, şi nu doar o dată la patru ani. Parlamentarii se băteau pentru un loc în faţa blitz-urilor. Chiar şi cei mai rigizi ciocneau un ţoi cu ţuică şi luau o îmbucătură de caşcaval. Şi indiferent de culoarea politică se aşezau la aceeaşi masă şi făceau caterincă unul de celălalt. Chiar şi presa era binevenită, căci era prilej de interviuri acordate cu răgaz, degajat… Şi nimeni nu te lua la rost că de ce ai scris într-un fel sau altul. Şi mai nimeni nu se oţăra că a fost… ,,încondeiat” sau ironizat. Ştiau de ce. Erau vremuri în care politicienii încă mai aveau autoevaluarea la zi.
Astăzi, din păcate, te întrebi dacă mai avem cumva parlamentari în Argeş. Nu-i mai vede nimeni decât ocazional. Nu mai vin să dea raportul cetăţeanului, principala lor grijă este să dea raportul şefului de la Bucureşti. Unii dintre ei, înghesuiţi de probleme penale, s-au înrăit într-atât de tare încât s-au ostilizat atât faţă de presă cât şi faţă de proprii alegători.
Nu trece o zi fără să ne insulte inteligenţa în încercarea de a găsi scuze pentru măsurile aberante luate de către guvernanţi sau declaraţiile imbecile ale colegilor de partid.
E adevărat, nici oamenii de ieri nu mai sunt la fel ca cei de astăzi. Calitatea materialului ajuns în Parlament este, de la un mandat la altul, tot mai proastă. Se plâng politicienii că nu sunt trataţi cu respect, de parcă respectul este o chestiune ce se acordă din oficiu, nu se câştigă. Privind la atitudinea pe care o au şi cei de la Putere şi cei din Opoziţie, constat că singura lor vocaţie este aceea de căpuşă. Căpuşele au doar simţul pielii; se lipesc de ea şi sug până sunt extirpate. Aproape că nici nu te poţi supăra pe ele, o fac pentru supravieţuire. În lipsa creierului, singura lor alternativă este să sugă şi să slujească pielea de care s-au lipit.
Din când în când, la sfatul câte unui consilier de imagine, îşi mai aduc aminte să spună că sunt în slujba cetăţeanului şi că noi suntem cei care-i plătim să ne slujească interesele. Constatăm, însă, că deşi noi suntem… ,,stăpânii” şi ar trebui să o ducem bine pentru plata generoasă pe care o facem, tot… ,,slugile” huzuresc. Şi nu doar că huzuresc, dar s-au obrăsnicit peste măsură şi se comportă ca şi cum ar trebui să le cerem scuze că am suit scroafa-n copac.