Nu mai stiu exact ce simt, atunci cand, obligata de imprejurari, ma asez intr-un scaun, dinaintea unui program cultural cu elevi. Serbari, montaje literare, cantece si dansuri, aniversari si comemorari, zile nationale si internationale, activitati de bifat, copii de educat, profesori de evaluat… Nu mai conteaza, pana la urma, de la ce s-a plecat, mai important e unde se ajunge.
Si s-a ajuns la spectacole penibile, cu clase intregi manate afara din scoala – la Biblioteca, la Centrul Cultural, la Teatru, oriunde exista o scena publica, dispusa sa-i primeasca pe-acesti bieti minori artisti, de care mi-e o mila ingrozitoare. Mi-e mila, pentru ca nu-i invata nimeni, de fapt, cum sa recite, cum sa cante si cum sa se miste. Nu le spune nimeni cum sa stea in picioare si sa-si dreaga tinuta. Nu-i triaza nimeni, nimeni nu-i separa pe cei cu inclinatii, care vor putea intelege cu vremea mai multe, de ceilalti, amatorii care vor muri amatori, dar care ar sti macar adevarul despre ei. Nu-i nicio tragedie ca nu suntem toti artisti, unii s-au nascut sa fie croitori sau pantofari, altele sa fie fete in casa ori neveste fermecatoare. Numai ca muncile mici, fara anvergura si fara stralucire, n-au cautare. Daca nu faci bani, atunci sa faci rating, cum o fi, dar sa fie! Asa ca haideti, copii, si mormaiti acolo doua versuri, ridicati-va din sala imediat ce v-ati incheiat sadicul rol, asasinati-i pe aia de cititi din ei, ciopartiti-i sa nu se mai recunoasca si cresteti mari si convinsi ca puteti fi oricand artisti si ca artistii sunt ca voi. Biete suflete, inghiontite de prostia nemernica a unei societati in care soferii se cred directori, iar secretarele – femei de succes.
Sa-i mai invinuiesc pe profesori? Sa-i mai strang de gat si eu? Ca ies in lume cu copiii nepregatiti, ca-i fac de ras, ca-i batjocoresc, trimitandu-i in spatiul public doar ca sa obtina apoi o adeverinta de participare la activitati extrascolare, care atarna in cantarul salariului de merit?!
De Dragobete, disperarea mea s-a cocotat sus de tot. Cateva zeci de secunde am fost atat de disperata, c-am inceput sa rad. Ca prostul. Nu era nimic de ras, dar isteria din mine pocnise. Nu-mi mai pasa de nimeni si de nimic. Ce s-a intamplat? Imaginati-va o sala arhiplina, caldura care se umfla, creste, odata ce minutele trec, si niste elevi ridicoli, straduindu-se, saracii, sa transmita un fior, ceva. Si-acum, mai imaginati-va si-un zbir de profesoara, un jandarm, un gardian in pantaloni, cu ochelarii dansand pe cocoloasa nasului, frizata barbateste, tot timpul in picioare, chiar in fata, langa elevi, si cu un caiet rasfirat pe palme, caietul cu poezii si cantecele. Doamna profesoara de filosofie le dadea intrarile tare, facea observatii cu gura joasa, arunca priviri de criza, sala era toata subjugata, paralizata, vecinul meu de scaun nu indraznea sa se ceara la baie. Si vine punctul culminant, cel cu rasul isteric! Vreo zece fete in costum popular se pierdusera de tot, dura deja de doua ore tarasenia, nu mai aveau glas. Asa ca doamna de filosofie s-a incrancenat deodat’: „Fetelor, hai, fiti vesele, fiti vesele, ca altfel ne suparam! Unu, doi, trei si!” A avut efect. Si inca ce efect! Au prins fetele-a canta, zambind larg si de zor, o doina de jale mare, din cele care-ti ridica parul in cap. Eu am inceput sa rad, iar vecinul meu de scaun a zbughit-o, glont, la baie.
