2,2K
Teatrul „Alexandru Davila” se afla tot intr-o situatie echivoca. Vorba vorbei: cu un picior in groapa si cu un picior pe mal. Groapa in care i-a dat branci, ca multor altor institutii si factori de cultura, actuala guvernare.
Dar pe care mal? Pe cel de dincolo, pe cel de dincoace? Sare din gropnita sau cade in ea? Aceasta este marea intrebare. Imaginea trebuie clarificata de urgenta, pentru ca situatia nu poate ramane intr-o permanenta confuzie. Se va salva si de data acesta? Depinde numai de el! Orice semnal SOS ramane zadarnic de aici inainte, nimeni nu stie pentru cata vreme. Puterea de azi ramane surda la asemenea apeluri. Si cum sa nu fie asa, cand chiar de acolo vine porunca de inmormantare a culturii.
Teatrul din Pitesti a mai trecut prin momente critice. Infiintat in primii ani dupa razboi, fusese gazduit intr-un stabiliment deasupra Baii Comunale. Aburi pe scena, peretii uzi, cu igrasie. Dar, a jucat in acele conditii fara mofturi.
A trecut si prin pericole de explozie, datorita rabufnirilor din interior sau de implozie, din motive de acalmie. Lupta pentru conducere, batalie pe roluri, invidii, reclamatii, delatiuni, demascari, abuzuri, preferinte, dictatura, coruptie – daca nu in bani, cu alte oferte sau impuneri… In cealalta extrema, o stare de lehamite, de pasivitate, de dezinteres…
Iar presiunea din afara era si mai devastatoare. Repertorii impuse, spectacole festive si omagiale, cenzura necrutatoare, vizionari de aprobare la care reprezentantul partidului avea cuvantul hotarator, angajari de personal supuse aprobarii „organului politic” sau facute la recomandari ce nu puteau fi refuzate, turnee prin camine culturale neincalzite si cu scene improvizate, prin cluburi si in hale industriale, in aer liber, pe la monumente sau pe santiere. Arta facea parte din ideologie, artistii fiind considerati propagandisti si agitatori…
Dar si cu rasfaturi care niciodata nu se vor repeta… de cum te angajai la teatru, actori, regizori sau chiar in schema personalului auxiliar, primeai un apartament intr-un bloc nou de locuinte in sau cat mai aproape de centrul orasului. Pana iti aranjai menajul familial, daca doreai si dupa aceea, puteai sa mananci la cantina teatrului ieftin si bine. Salarii multumitoare, premii, diurne, concedii de cate o vara intreaga, bilete in statiuni balneare, consultatii medicale gratuite, de asemenea, internarile in spital, colaborari in cinematografie, la televiziune, in alte teatre din tara, sotiile, daca nu erau si ele actrite, aveau avantajul de a se angaja cu prioritate, pe masura pregatirii lor profesionale.
Nu lipseau nici conditiile de afirmare si satisfactie. Actorii si regizorii nu se multumeau sa doarma pe succese cu Feti Frumosi sau cu Ilenute tractoriste. Au fost adusi la Pitesti Sofocle sau Euripide, Goldoni, Shakespeare, Moliere, Pirandello, Ostrovski, Cehov, Gogol, Ibsen… si ce avea mai bun dramaturgia romaneasca, bineinteles, Caragiale, Camil Petrescu, Sebastian, Davila, Victor Ion Popa. Si contemporanii Everac, Sorescu, Mazilu, Lovinescu, Solomon, Baiesu… Uneori cu critici foarte acide la regimul comunist.
Pe scena pitesteana au jucat Vraca, Colea Rautu, Ernest Maftei, Gheorghe Leahu, Gogu Lascu, Telly Barbu, Moisescu, sotii Focsa, Zarnescu, Roxin. Un gol neumplut nici pana acum au lasat in urma lor marii regizori Tudor Marascu si Al. Tocilescu.
Si nimeni din teatru nu purta grija spectatorilor. Oamenii muncii ,adusi in grupuri de sindicate, soldati in plutoane, elevi incolonati. De atentie si disciplina aveau grija sefii de echipa si de brigazi, ofiterii si profesorii. In tribune, oficialitati, la parter restul populatiei, si ea uniformizata prin tinuta, imbracaminte si comportamente. Raritati, doamne scapate din aristocratia de provincie, in blanuri cu miros de naftalina, cu rochii de seara, cu decolteuri adanci, cu manusi pana la coate, cu inele, bijuterii, coliere si coafuri elaborate.
Dar si atunci a dat criza peste teatre. Cu aceeasi motivatie ca si azi. Nu erau bani pentru cultura, iar cultura nu era necesara. Garderoba a devenit inutila, spectatorii stateau in sala cu paltoanele pe ei, cu caciulile trase peste urechi, cu gatul infasurat in fulare, in timp ce tusea se ingana cu replicile actorilor. Iar actorii, care nu aveau decat sa joace in costume de spectacol, se protejau cu indispensabili grosi si flanele pe dedesubt. Tranzitia a adus noutati, cand nu se mai juca pe scene improvizate, se juca pe butoaie, in locul halelor industriale se foloseau statiile de metrou sau chiar un tramvai in circulatie. Cand nu se mai foloseau masti sau costume de epoca, actorii se reproduceau in pielea goala. La Pitesti nu s-a ajuns pana acolo. Dar nu mai era mult pana departe.
Dar nici un teatru nu poate trai din amintiri. Dupa fiecare cadere de cortina gongul trebuie sa bata pentru un spectacol si mai bun. Dar nu s-a intamplat intotdeauna asa.
Cu ce termeni de comparatie sta fata in fata trecutul cu prezentul? Libertatea de creatie? Da, este cel mai mare castig. Dar ce se alege de ea daca nu ai posibilitatea sa montezi un spectacol cu elemente de epoca, daca nu ai bani nici de decoruri, nici de costume, nici pentru colaborarea unui regizor pe masura, nici pentru ilustratia muzicala, nici pentru participarea la concursuri si festivaluri interne si internationale? Cata libertate cand veniturile actorilor se reduc la aproape jumatate, cand se pun noi impozite, cand trupa este amputata de zeci de persoane, cand nu mai au unde sa se angajeze absolventii facultatilor de teatru – care s-au inmultit ca ciupercile.
Mai primesc tinerii actori locuinte, se mai pot abona la cantine cu facilitati, mai au ei bani sa-si plateasca macar gazda? Mai au un public in fata caruia sa joace, pe cand pensionarilor nu le mai ajung banii pentru hrana, medicamente si intretinere, cand bugetarii disponibilizati isi cauta de lucru, iar cei ramasi traiesc cu frica in san? Cand spectacolele politice de la televizor pot fi privite acasa, cu o patura in spinare…
Ca multe altele, teatrul din Pitesti se afla si el la raspantie. Este clar ca nu mai merge cum mergea. Si daca drum de intoarcere nu mai exista, nu-i mai ramane decat sa tasneasca in spectacole de excelenta. Alternativa, o comoda agonie cu sfarsit previzibil. Dar de ce resurse mai dispune in aceste vitrege conditii? In primul rand, a reusit sa-si pastreze cei mai buni actori, ba si cativa de umplutura.
Cu Luminita Borta, Florin Dumitru si Vasile Pieca si cu altii asemenea, pe care nu-i mai numar, ca sa nu se spuna ca au ramas prea multi, s-ar putea pune in scena unele dintre cele mai pretentioase drame, comedii sau chiar tragedii din Antichitate pana in prezent. Pe aceasta baza se poate concepe si construi un teatru nou. A trecut vremea spectacolelor molcii sau cu gaselnite de balci, cu sclipiri de licurici. Gata cu Casa cu toape, cu Nunta lui Ionel, cu Investitia. Gata cu Pristanda facut femeie, cu al patrulea personaj varat sub patul cuplului Conului Leonida fata cu reactiune si alte falsuri, poate amuzante, sigur grosolane.
Si cei doi regizori pe care ii are teatrul la aceasta data reprezinta o garantie pe care nu o dorim pierduta. Bogdan Cioaba cu indrazneli, ambitii si abilitati dovedite aplecat, mai ales, asupra dramaturgiei universale, inventiv si slobod de orice canoane, despre care ne vom pronunta mai pe larg, dupa a doua premiera a anului, ce se afla in repetitie. Si Matei Varodi, un veteran al teatrului si un pasionat al dramaturgiei romanesti contemporane. Care a propulsat cu intentii de celebritate un numar important de autori, unii la debut, ce ar fi ramas altfel intr-un continuu anonimat. El este regizorul care nu-si permite sa se lase luat de valul experimentelor riscante, sa mizeze pe exhibitii de tot felul si totusi are un moment de slabiciune, cand in Investitia o pune pe vampa sa ii posede sexual atat pe escroc, cat si pe cel inselat. Dar decent cum e, dincolo de o perdea semitransparenta. Ceea ce are darul sa-i atate si mai mult pe unii spectatori.
Destinul Teatrului din Pitesti, ca a oricarui altul, se afla de aici inainte in mana managementului. Puterea politica recomanda autofinantarea din exemplul companiilor teatrale dinaintea ultimului razboi. Dar uita, sau se face a uita ca alta era situatia populatiei la acea vreme, cand aproape fiecare cetatean isi putea permite sa cumpere un bilet la un spectacol, mai existau chiar si subventii pe diferite cai si oameni cu dare de mana care sa investeasca in spectacole sau sa faca donatii. Si in nici un caz nu exista TVA, cota unica si atatea alte biruri. Si cu toate acestea, tot mai existau nenumarate falimente. Si nu se nasc in fiecare zi actori de marimea lui Tanase, Stroe, Vasilache, Lucia si Toni Bulandra, Dina Cocea si alti actori asociati. Nimic nu mai trebuie lasat la voia intamplarii, comoditatea trebuie batuta in cuie, initiativa lasata sloboda, cat timp nu este aiurita si paguboasa.
Odata cu caderea cortinei peste aceste impresii de spectatori, tragem semnalul de alarma ca Teatrul din Pitesti se afla in pericolul de a fi desfiintat. Numai printr-o minune mai poate supravietui. Conducerea, regizorii, actorii, secretari literari, scenografi si toti „contribuabilii” de la sufleor la plasatoare, n-au decat sa faca minunea, daca vor, sa mai fie unde sunt si ceea ce sunt.
Si cu adevarat o pot face!