Cei care au incercat sa se familiarizeze cu muzica, cei care au parcurs macar cativa pasi in invatarea unui instrument sunt familiarizati cu termeni care indica un anumit grad de rapiditate cu care se executa o lucrare muzicala. De exemplu „tempo di valzer”, „tempo di marcia” indica un ritm foarte cunoscut atat de muzicienii profesionisti cat si de amatorii de muzica. In calitate de romani, in fiecare 24 ianuarie ar trebui sa avem parte de mult tempo di Hora. Din pacate nu este chiar asa, de cele mai multe ori aceasta zi astrala pentru Romania trece fara a fi marcata. E pacat dar lumea noastra are preocupari mai terestre, in primul rand traiul zilnic, supravietuirea cotidiana.
Ma simt legat de acest cantec al resurectiei nationale inca de pe vremea in care unii romani au facut puscarie pentru ca dupa un pahar in plus au cantat „Hora Unirii”. In anii ’50 traiam „vremuri interesante”, vremuri in care acest adevarat manifest al unirii pus pe note nu era pe placul armatei sovietice de ocupatie, care devenise o adevarata armata in civil, formata din specialisti in exploatarea zacamintelor de tot felul pe care le mai poseda pe atunci Romania. Era epoca societatilor mixte sovieto-romane SOVROM care aveau drept scop exploatare mai ales a resurselor minerale (petrol, carbune, uraniu) si expedierea acestor materii prime energetice in URSS si nu era bine sa-i superi pe rusi. Pentru prima data dupa instalarea regimului comunist in Romania s-a cantat Hora Unirii in data de 24 ianuarie 1859 la centenarul „micii uniri”. Stalin murise, rusii cam luasera cele ce le trebuisera si plecasera. In ziua aceea nu s-au tinut cursuri in schimb a fost programata o serbare facut cu destul fast. Atunci am auzit pentru prima data mai pe larg despre Unirea de la 1859, despre figurile mai importante ale acelui moment astral al neamului. Hora Unirii fusese „legalizata” dar ziua de 24 ianuarie nu era sarbatorita, sarbatorile oficiale cu mitinguri si defilari continuau sa fie 1 Mai si 23 August (la inceput de comunism chiar si 7 noiembrie).
In 24 ianuarie 1966 am participat la (probabil) prima sarbatorire spontana a Unirii de la 1859 din regimul comunist. Se intampla la Petrosani, unde un grup de studenti (initial restrans, doar cateva zeci, care apoi a crescut la vreo 300) dupa ce au luat steaguri tricolore au plecat cantand „Hora Unirii” si s-au oprit in fata sediului raional al Partidului Comunist. Surprinsi, sefii locali n-au stiut cum sa reactioneze si au trecut vreo 10-15 minute pana ce dupa niste telefoane pe la sefii de la Regiune au primit aprobarea sa iasa in balcon si sa dea un semnal de aprobare a manifestarii. Oricum era o mutare obligata pentru ca in Hora se prinsesera si alti locuitori ai orasului. Sarbatoarea inceputa dimineata de studenti a fost continuata seara de actori si noaptea pana tarziu de toti cei care s-au aflat la cel mai elegant restaurant al vaii Jiului – „Minerul”.
In urmatorii ani, ziua de 24 ianuarie, desi istoriceste nu era o sarbatoare transilvana, a fost sarbatorita neoficial dar foarte organizat de catre studentii din Cluj. In mod deliberat, desi pe atunci era sesiune de iarna, la Cluj nu se programa niciun examen in 23, 24 si 25 ianuarie. In 24 ianuarie se intindea o mare hora in piata centrala chiar in jurul statuii lui Matei Corvin dupa care se sarbatoarea continua pana tarziu in noapte in complezul studentesc. Cel mai important rege ungur de extractie romaneasca privea inmarmurit (ca sa fiu mai exact „imbronzit”) cum tortele care ardeau in piata si complexul studentesc erau in mare masura „construite” din ziarul de limba maghiara „Elöre”. Privind cu luciditate la faptele de atunci e clar ca totul era posibil doar cu complicitatea tacita a autoritatilor locale, intr-o piata intesata de militieni (aparent) indiferenti…
Pe langa ce se intampla in Ardeal acum mai bine de 4 decenii, sarbatoarea oficiala de la Iasi (o zona pentru care unirea are alta valoare decat pentru miticii de la Bucuresti) a celor 150 de ani de la „mica unire” a fost palida si inconsistenta, desi – spre cinstea lor – la ea au participat varfurile statului, a fost colorata de personaje interesante pentru public: Traian Basescu, Roberta Anastase, Elena Udrea, Monica Iacob Ridzi. Noi romanii se vede ca am pierdut atat capacitatea de a ne bucura cat mai ales sentimentul apartenentei la o istorie. Romanii de azi par sa fie interesati doar de mostenirea pamanturilor si padurilor, de parca istoria, (asa cum a fost ea) nu ne-ar fi fost lasata prin testament de stramosi. Acele zile si ore frenetice din ianuarie 1859 trebuie retraite cu frenezia de atunci, nu evocate cu raceala unui buletin stiintific. Pentru ca nici la Cluj, nici la Iasi sarbatorirea celor 150 de ani de la „mica unire” nu s-a facut pe un adevarat Tempo di Hora…