Taxiul in care stau inainteaza opintit intr-un sir ce porneste si se opreste, serpuind printre masinile care parca sunt de-a valma. Geamurile deschise lasa izul de transpiratie sa razbata dincolo. „Hai, ma nene, misca-te odata!”, „Ba, prostule, puteai sa-i dai drumul!”, „Cine dracu’ va da carnete la toate parasutele?” Inutil sa te faci ca nu auzi. Soferul isi revarsa obida intarzierii fara sa aiba nevoie de interlocutor. In jur, pe trotuare, pe langa ele, ocolind cladirile ce s-au intins pana pe strada, alerga tineri si varstnici prin praf, caini vagabonzi si zgomot.
In fiecare zi ma gandesc cum ar putea sa fie altfel. Nu trebuie sa imi spun niciodata ca imi pasa. Nu am nevoie sa conving pe nimeni, cu atat mai putin pe mine. Este orasul meu, al bunicilor si parintilor mei. M-am nascut si am crescut odata cu el. Categoric a trecut timpul in care bunicul sau tata, avocati pitesteni cunoscuti, ca sa strabata orasul, comandau birje. Orasul in care oricine dintre cei de pe strada ii stia si saluta, nu mai este. A disparut odata cu arborii care strajuiau strazile. Strazile au ramas. Sunt aceleasi. In mod curios, organizarea lor facuta demult, pentru ca orasul sa fie parcurs cu repeziciune indiferent in ce punct te-ai afla si indiferent unde ai vrea sa ajungi, s-a schimbat, intr-o logica necunoscuta arhitectilor sau locuitorilor vechi. Pavajul este altul iar si iar, strident colorat anul acesta, matuit de ploi la anul si altul maine, intr-un santier perpetuu.
SPAȚIU PUBLICITAR
Orasul meu cel de demult a disparut odata cu casele incarcate de istorie, prea usor inlocuite de imobile construite la bunul plac al celor cu bani. Terasele discrete, unde se dansa vara dupa o muzica in surdina de cafe-concert, nu mai exista nici in amintire. Razbat ritmuri agresive de manele, incarcate de izuri grele de carne ce ajung in pana in dormitoarele nefericitilor care locuiesc in preajma. „Asa le trebuie astora din centru, in fond sunt profitorii ultimilor ani, ca doar la ei sunt banii nostri”, mi-a spus odata, cu naduf, un cunoscut.
Viata cea noua pe care o traim ne-a indepartat de bucuriile simple. Multi spun ca asa este intr-un oras aglomerat, se schimba ritmul. Eu am trait un timp la Paris si stiu ca nu-i asa. Nu voi aduce niciodata Paris-ul acasa la mine, nici parcurile lui, dar imi doresc ca orasul meu sa ne respecte pe noi toti si sa ne ofere clipe de liniste si relaxare intr-o ambianta fireasca, curata, gandita si pentru nepotii nostri.
As vrea sa aiba o sansa cei de varsta copiilor mei si care se vad in situatia de-a locui tot cu parintii lor, chiar si atunci cand vor avea ei insisi copii, avand eventual perspectiva de a-i creste in aceleasi dormitoare minuscule de adolescenti, stresati de prezenta batranilor dincolo de zidul fragil al camerei.
Tinerii de azi sunt mult schimbati fata de cum am fost noi. Ce ii framanta, ce asteptari au, ce motivatii sau ce dezamagiri, ce tentatii si ce frustrari sunt intrebari la care raspunsul nu poate fi doar presupus. Respect inseamna sa poti comunica real cu cei tineri si sa-i asculti, nu doar sa te prefaci. Respect inseamna sa se simta bine la el acasa si pitesteanul din Razboieni, Gavana sau orice cartier indepartat si sa nu fie impovarat de impozite care nu ajung niciodata sa-i faca viata mai frumoasa si sa se reintoarca la cel care le-a platit.
Pare nefiresc sa fie un candidat femeie pentru primarie, ar spune unii. Sa mai schimbam si sa vedem ce ne aduce nou, ar spune altii. E simpatica si deschisa, ar spune unii. Are tupeu, ar spune altii.
Este o lume a barbatilor in care femeile au inceput sa razbata. Fie si doar pentru a fi simbolul lor, merita sa bati la portile ORASULUI. In fiecare zi privesc in jurul meu, remarcand ce este bine si ce nu, ce a fost si ce este, ce mi-as dori si ce se poate. O fac pentru ca este ORASUL MEU, inca de acum 52 de ani si 3 luni, dar este si ORASUL FAMILIEI MELE de mai multe generatii.