Ce frumoasă e democrația! Cel mai savuros aspect este dinamica partidelor din ultimii 30 de ani, care pare a se accelera cu fiecare an, dacă nu cu fiecare lună. În primele trei-patru luni din 1990 s-au înregistrat de-a valma vreo 200 de partide cu „ideologii„ care de care mai trăsnite, că să dăduse dezlegare. De la partidul unic, la partide puzderie.
De atunci, partide se tot formează, fuzionează, se aliază, prin absorbție, se coalizează electoral, se desființează etc. Apoi, la partidele de bază, la fiecare congres se lasă cu schimbări de președinți, chestie absolut democratică, iar foștii conducători sunt eliminați brutal și din partid și din funcțiile parlamentare sau guvernamentale, chestie nu mai știu cât de democratică.
Să ne amintim de cazurile Adrian Năstase eliminat de Mircea Geoană, Geoană eliminat de Victor Ponta, Ponta eliminat de Liviu Dragnea etc. După modelul revoluțiilor care-și mănâncă liderii. De aci și butada cu Coloana Infinitului care e un partid unde dacă unul scoate capul e imediat strangulat ș.a.m.d. Sau, la liberali, Ludovic Orban dat la o parte de Florin Câțu, iar Câțu – după numai câteva luni – de Nicolae Ciucă și tot așa.
De cele mai multe ori, cei eliminați, cu frustrarea-n gât, fac alte partide din restul de frustrați. Și, deci, eșichierul politic se înmulțește prin sciziparitate. Așa au apărut PD din FSN, Pro România din PSD, ALDE din PNL, PMP din PDL etc.etc.
USR, de la înființare, o ține numai într-o frământare. Aproape de la început l-au pus la colț pe fondatorul Nicușor Dan. A urmat o căsătorie chinuitoare cu PLUS, iar când – în sfârșit – mirii au semnat certificatul, intervine divorțul. Că una din părți n-a fost fată mare, că alta n-a avut zestre?… Acum Dacian Cioloș este frustratul.
Aproape toate frecușurile partidelor pornesc de la faptul că toți fruntașii se vor președinți. Fiecare învins (își) zice: „Nu m-ați ales, îmi iau jucăriile și plec în alt parc al copiilor, că bulevardu-i plin”. Pentru așezarea lucrurilor și poate spre binele țărișoarei, cred că cel mai bine ar fi ca toți membrii partidelor să fie președinți. Sau, mă rog, dacă mai sunt și modești pe-acolo, doar cei care se vor președinți. Și democrația ar fi mai mare, și haosul deplin, că – vorba filozofului – haosul pe bucăți e ca pizza vândută în triunghiuri.
Cu un haos total, lucrurile ar fi clare. Să ne uităm la ședințele de guvern. Fiecare ministru vine cu harababura lui specifică. Ia, să pună dl. General de-o harababură generalizată, altă treabă mare bine făcută ar fi.
Aia e soluția: partide cu toți membrii președinți și haos social-politic total.
