Parcă îl şi văd pe primarul X dintr-o comună oarecare, venind la poarta ţaţei Maria, cu poruncă de la partid s-o ducă la oraş, la proteste, asta dacă nu vrea să îi taie Dragnea pensia (ştie primarul că ăstora bătrâni, dacă le zici ceva de pensie, intră imediat în panică). Iar ţaţa Leana, fireşte, se execută numaidecât. Îşi ia ciorapii groşi, două perechi de chiloţi cu mânecuţă şi vesta de lână pe sub pufoaica primită la alegeri, cu sigla PSD în dreptul inimii. ,,Şi, pentru ce protestăm, maică?” – va întreba ţaţa Leana. ,,Protestăm împotriva statului paralel, mamaie, că ne-a mâncat sufletul, nu ne lasă să facem bine la lume, să facem cu programul de guvernare, să dăm locuri de muncă la tineri, să nu mai plece din ţară, ca să aibe cine-ţi aduce o cană cu apă la bătrâneţe!” i-ar răspunde primarul. ,,Şi ce e statul ăsta paralel, mamă, să ştiu să nu-l votez din greşeală?” l-ar mai întreba femeia… ,,Cine e, cine nu e, iete că e! Statul paralel e cum stai matale cu Gicu în pat, unu’ lângă altu’, paraleli amândoi, şi nu mai aveţi nicio treabă, că sunteţi doi moşi. Şi cum staţi aşa, vă mai certaţi pă telecomandă, că matale vrei pe ,,Mireasa din Istambul”, iar ‘nea Gicuţă pe filme artistice. Aşa şi noi, acolo la Bucureşti, ne certăm cu unii care vrea să pună mâna pe telecomanda pe care am câştigat-o democratic, că matale ai ieşit la vot şi ai votat cu dreptatea, cu omenia, cu adevăraţii patrioţi!” ar încerca primarul o explicaţie.
La un nivel mult mai elitist, rafinat, vecin cu Academia Română, este explicaţia parlamentarului PSD Mircea Drăghici. Din punctul de vedere al domniei sale, întrebarea care trebuie să se pună nu e… cine este statul paralel, cine face parte din el? Nu, ar fi chiar o prostie să ceri nume! Întrebarea care trebuie să se pună este… ,,Ce este statul paralel?”. Hai să ascultăm explicaţia distinsului parlamentar.
,,Cine sau ce este Statul Paralel?
După deja celebra Rezoluție de la Herculane, prin care PSD a intrat în mod oficial în război cu așa-numitul „Stat paralel și ilegitim” (scuzați pleonasumul!), în spațiul public se pune obsesiv întrebarea cine ar exercita această formă ocultă de putere. Cine e de fapt Statul Paralel?
Întrebarea e oarecum la fel de nepotrivită ca și în cazul statului de drept. Dacă cineva te-ar întreba „Cine e statul de drept?” ar fi destul de dificil să arăți cu degetul pe cineva anume. Ai putea vorbi despre sistemul democratic, despre supremația legii, despre puterile constituționale, despre vot și suveranitate, dar nu ai putea susține că statul de drept e cutare sau cutare persoană. Nici măcar președintele, care impropriu mai e numit câteodată „șeful statului”, nu ar putea pretinde ca Ludovic al IV-lea că „Statul sunt eu!”.
Așadar, întrebarea corectă nu e „cine”, cât mai degrabă „ce” este Statul Paralel. Iar aici putem răspunde fără emoții că este chiar opusul „statului de drept” față de care se află într-o relație de paralelism ireconciliabil.
Or, statul de drept are două repere fundamentale: pe de o parte, supremația legii și a Constituției, iar pe de altă parte supremația votului prin care cetățenii își desemnează reprezentanții săi. Așadar, „Statul Paralel” ar fi exact opusul: situarea deasupra legii și a Constituției și desconsiderarea votului popular. Pentru Statul Paralel, legea nu este o regulă supremă pe care trebuie să o respectăm cu toți, ci doar un instrument care poate fi folosit împotriva celor incomozi. Legile și Constituția sunt invocate de Statul Paralel doar atunci când servesc propriilor interese. Dincolo de această utilitate subiectivă, legile și Constituția rămân doar un text scris pe o hârtie, având cel mult o funcție igienică. Iar despre încălcări ale legii sau a Constituției de către Statul Paralel nici nu poate fi vorba, atâta timp cât cei care ar trebui să le investigheze sunt ei înșiși părtași la paralelismul ilicit.
Statul Paralel nu dă doi bani pe votul popular. Aleșii de vitrină nu sunt stabiliți la urne, ci în sufrageria cuiva, unde se întâlnesc nealeșii cei mai puternici ai neamului. Deciziile se iau în cerc restrâns, într-o cameră obscură, încărcată de fum de țigară, în clinchetul paharelor de coniac fin, în așa-numita „Smoke-filled room” folosită în terminologia politologilor americanii pentru a descrie modul ocult prin care păpușarii stabilesc coregrafia și păpușile și ce sunt servite maselor naive.”
