În sfârșit, după 33 de ani, Ion Iliescu este trimis în judecată pentru crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției din 1989. Deși e dreaptă, e o chestie tardivă, un praf în ochi pentru români. Ca să ne lămurim de la început, trebuie spus că dosarul revoluției are 3330 de volume (sute de mii de pagini). Astea nu sunt date publicității. Dar rechizitoriul de 350 de pagini al procurorului Parchetului Militar General se află pe internet și, ca să nu vorbesc în van, l-am (re)citit înainte de a scrie rândurile de față.
Zic că l-am recitit pentru că am avut o senzație de deja vu. Tot ce se scrie în rechizitoriu, a fost scris în presa anilor 1990-1995. Literă cu literă. Eu însumi am scris vreo 30-40 de articole despre caz în ziarele vremii cu tiraje de sute de mii de exemplare. De ce-a fost nevoie de 33 de ani ca Ion Iliescu să fie trimis în judecată după o generație (o generație, se știe, este egală cu 33 de ani!)? De ce a fost nevoie să fie lăsat să ocupe fotoliul de la Cotroceni zece ani și încă patru ani senator? Și de ce-l trimiți în judecată la vârsta matusalemică de 92 de ani? Întrebări retorice. Sau, altă întrebare retorică: cum putea generalul Dan Voinea, procurorul militar general din anii 90-2000, cel care a început dosarul, să facă acest rechizitoriu când el a fost trimis în 25 decembrie 1989 în unitatea militară de la Târgoviște cu ordin de la însuși Iliescu să condamne la moarte cuplul Ceaușescu în condițiile cunoscute? El este mai curând co-inculpat.
Rechizitoriul acesta, pe care l-am citit cu atenție, reprezintă o carte veritabilă de istorie cronologică a revoluției române care se dovedește din documente că a fost o sângeroasă lovitură de stat. Mărturiile participanților la evenimente sunt relevante, sunt adevărate, sunt în sine pagini de istorie contemporană.
Și încă un aspect, spre cunoaștere: din 350 de pagini ale rechizitoriului Parchetului Militar, doar vreo 25 sunt strict despre Ion Iliescu. Aici e vorba de trimiterea în judecată a unui număr enorm de inculpați, dintre care trei sferturi sunt de mult timp pe lumea cealaltă. Vitejii magistrați s-au găsit acum să se războiască cu bătrânul Ion Iliescu de 92 de ani, neieșit din casă de ani de zile.
De altfel, cu câteva luni în urmă (coincidență?!), Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist, îi contestă în justiție lui Ion Iliescu titlul de luptător pentru victoria Revoluţiei din 1989 – luptător remarcat prin fapte deosebite. Foarte bine. Dar asta e în contradictoriu cu ce se scrie în rechizitoriu: „Militarii ante-menţionaţi l-au recunoscut în fapt pe Iliescu Ion ca fiind noul şef de stat şi de guvern, implicit, noul comandant suprem al Forţelor Armate Române.
La rândul său, Iliescu Ion şi-a asumat imediat, fără rezerve aceste demnităţi, comportându-se ca atare. Acesta este momentul (22 dec. 1989; n.n.) în care inculpatul Ion Iliescu și-a asumat în mod public preluarea puterii politico-militare, în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior, încă de la orele 16.00, toate structurile militare ale României l-au recunoscut ca fiind noul șef de stat și de guvern, dar și noul comandant suprem al forțelor armate române.
În concluzie, începând cu data de 22 decembrie 1989, orele 16.00, inculpatul Iliescu Ion a devenit în mod incontestabil conducătorul politico-militar al României. Toate conduitele infracționale ulterioare acestui moment au fost săvârșite din această calitate”. Păi, dacă asta spune rechizitoriul – act oficial incontestabil – Iliescu este sau nu „luptător remarcat prin fapte deosebite”? Dosarul revoluției nu hotărăște deocamdată că a fost vorba de o lovitură de stat, ci doar de fapte penale foarte grave. Dar, până la hotărârea definitivă (la anul și la mulți ani!), Iliescu este cel mai îndrituit să fie recunoscut drept „luptător remarcat prin fapte deosebite”. Altfel, vorbim de o contradicție flagrantă care frizează absurdul.
