Tragedia petrecută în Retezat, unde doi dintre cei mai mari performeri din istoria alpinismului românesc, în ciuda vârstelor fragede, au murit într-o avalanşă în timp ce urcau spre Vârful Peleaga, a lansat vii controverse. Pe de o parte, unii îi condamnă pe părinţi pentru faptul că s-au aventurat cu copiii în ciuda pericolului de avalanşă de gradul cinci (pe o scară de 1 la 5), în timp ce alţii afirmă că la fel de iresponsabili pot fi şi părinţii care îşi lasă copiii cu tableta în mână şi că sunt de admirat părinţii care dezvoltă copiilor dragostea pentru viaţa în natură.
Cătălin Berenghi, coordonatorul grupului de 51 persoane care a asistat sâmbătă, 22 aprilie, la avalanşa din munţii Rertezat, a povestit pentru Adevărul ce s-a întâmplat în ziua în care Dor Geta Popescu (13 ani) şi Erik Gulacsi (12 ani) au fost ucişi de avalanşă.
„Eu eram cu un grup de 52 de persoane cu tot cu mine, de la o şcoală de ghizi montani din Bucureşti. De 20 de ani facem acest traseu şi am dus zeci de mii de oameni pe munte. Venim frecvent în această zonă unde uneori este zăpadă şi până în luna iunie. Noi mergeam spre Vârful Peleaga şi ne-am întâlnit cu grupul din Braşov în Şaua Berbecilor. Ne-am salutat, cum fac oamenii pe munte. Noi mergeam în sus spre creastă şi au spus că şi ei merg în aceeaşi direcţie. Le-am spus să vină cu noi şi au fost acord. Vremea nu era bună, iar vizibilitatea era redusă cam la 5-10 metri. Ei ne-au depăşit deoarece erau mai puţini, erau echipaţi şi au luat-o pe drumul de vară spre dreapta. Noi am mers spre stânga, pe creastă. Am crezut că vor face o buclă şi vor veni apoi cu noi. Se întâmpla undeva în jurul prânzului.
La un moment dat ne-am oprit pentru a ne regrupa şi a amenaja o coardă şi atunci am auzit în vale ţipetele unei femei care striga: «Ajutor, Ajutor, Avalanşă!». Ne-am regrupat într-un loc mai ferit şi am format o echipă din trei salvatori cu experienţă. Eu am rămas cu grupul deoarece eram singurul care-i puteam coborî în siguranţă la cabană. Cei trei colegi au plecat să-i ajute pe răniţi. Aveau la ei staţii, corzi şi truse de prim-ajutor. Au coborât spre locul accidentului şi noi i-am aşteptat. Apoi a venit vestea. Colegii mi-au spus că sunt cinci persoane pe picioare şi doi copii decedaţi. Le-am spus să le verifice semnele vitale, dar făcuseră deja acest lucru şi părinţii lor, care reuşiseră să-i dezgroape de sub zăpadă. Din păcate, erau morţi. Au fost luaţi pe sus de avalanşă şi izbiţi de stânci. A urmat apoi cel mai teribil moment al operaţiunii, cel în care am reuşit cu greu să îi convingem pe părinţi să îşi abandoneze copiii decedaţi şi să coboare cu noi. A fost un moment teribil, dar crucial pentru supravieţuirea lor. Dacă rămâneau acolo în condiţiile în care temperatura era deja de -15 grade Celsius, iar vântul bătea cu 70 km/oră astăzi aveam probabil mai multe victime.“, a povestit Cătălin Berenghi, pentru Adevărul.
,,Chemăm Protecția Copilului când un părinte beat își bate copilul. De ce nu sunăm la Protecția Copilului când un părinte își duce copilul pe munte, în condiții de risc maxim de avalanșă?”
Tragedia petrecută pe vârful Retezat a împărțit opinia publică în două părți: cei care spun că părinții copiiilor ar fi de vină pentru că au pornit pe un astfel traseu pe o vreme capricioasă, dar și cei care spun că “muntele își cere un sacrificiu” și alpinismul este un sport cu un risc maxim.
,, Cât de responsabili – sau iresponsabili – sunt adulții care au organizat această ascensiune, în ciuda avertismentelor de avalanșă, luând în grup și doi copii?
Că tu ești adrenaline-junkie, pot înțelege, dar ce lampă-ți filează când îți expui copilul la aceleași riscuri mortale care-ți dau ție furnicături?
În România există o legislație bogată și destul de precisă care privește protecția minorilor și există și instituții finanțate din bani publici care se ocupă cu aplicarea acestei legislații. Cum se simt acum funcționarii din acest sistem, când citesc despre moartea unor minori, pe munte, care au făcut anterior recorduri de vârstă la ascensiuni montane?
De fapt, cui i-o fi venit ideea de a stabili un “record de vârstă” la ascensiunea unor vârfuri de 7000 de metri? Ce e asta, experiment de supraviețuire cu minori?
Cât discernământ are un copil de 12 ani când spune că ar vrea să urce un munte de 7.000 de metri? Cât discernământ are un părinte care-l încurajează să facă asta?
Cum nu se autosesizează Direcția de Protecție a Copilului când observă asemenea cazuri?
Geta Dor Popescu era fata lui Ovidiu Popescu, alpinist și unul dintre inițiatorii circuitului “7 Munți”. Dacă vi se pare cunoscut numele, nu e fără motiv: dl. Popescu este tatăl unei alte fete deținătoare de multiple recorduri de vârstă la ascensiunea unor vârfuri de peste 7.000 de metri din lume: Crina Coco Popescu.
De altfel, multe dintre recordurile doborâte de Geta Dor Popescu erau deținute de sora ei mai mare, Crina Coco.
Care să fi fost rolul dlui Popescu în alimentarea acestei competiții intra-familiale, între copiii săi care nici buletin nu aveau, încă? S-o fi gândit la consecințe, la riscuri?
Cât a câștigat dl. Popescu din sponsorizări și finanțări prin stabilirea, doborârea și restabilirea acestor “recorduri de vârstă” de către propriii lui copii?
Poate credeți că am mers prea departe cu aceste întrebări. Am auzit oameni care cer să fie lăsați părinții în pace, pentru că sunt sfâșiați de durere. Nu mă îndoiesc (cum ar fi să nu fie?) dar suferința nu anulează responsabilitatea. Legea protejează minorii față de adulții care-i supun la rele tratamente. Chemăm Protecția Copilului când un părinte beat își bate copilul. De ce nu sunăm la Protecția Copilului când un părinte își duce copilul pe munte, în condiții de risc maxim de avalanșă (5 pe o scară de la 1 la 5)?
Carevasăzică, era cunoscut riscul; poate că nu știau pantofarii și grataragiii de weekend, să zicem, dar sigur știau cei care au organizat grupul de ascensiune decimat ulterior de avalanșă. Nu era o excursie, era o piesă dintr-o colecție și, măcar pentru Geta, un antrenament pentru ascensiuni mai dificile; nu era pentru amatori, ci măcar pentru pasionați; și nu era gratis.” este opinia jurnalistului Vlad Petreanu.
,,Societatea postmoderna e incapabila sa mai accepte ideile de soarta si risc”
“Muntele e un sport periculos iar riscul poate fi redus, dar nu eliminat. Ti-l asumi sau nu, alta cale nu-i. E primul lucru pe care il inveti la scoala de munte. Al doilea e sa nu te plangi si sa dai vina pe arbitru, ca la alte sporturi; pentru ca arbitrul e departe, sus. Prognoza de vreme proasta sau avalansa e o ghiceala cu probabilitati, nu geometrie precisa. Acolo sus esti singur cu tine insuti si cu your best judgement, cum se zice. Daca nu gestionezi asta la 2000m, cum o s-o faci la 7000m? E absurd sa crezi ca doi parinti nu s-au gandit la toate astea cand au plecat cu copiii lor pe munte ca sa faca performanta. Si ca mai au nevoie acum, in drama lor, de vreo lectie birocratica din partea autoritatilor. Au gestionat bine precedentele 100 de situatii si prost pe a 101-a, e tragic dar se intampla uneori iar ei sunt ultimii care sa-si fi dorit asa ceva. Ce vrei sa anchetezi penal aici? Faptul ca , vrand sa controleze totul, inclusiv pe ceilalti, cu inginerie sociala, procese verbale sau vibratii pozitive, dupa caz, n-o sa inlature total ceasul rau, ci doar va amplifica nevroza.
Criminalizarea oricarei activitati riscante asumate in cunostinta de cauza, de babele moraliste de la protectia consumatorului, o sa omoare natura umana in procese kafkiene. Pentru ca asa suntem construiti, sa vrem doua lucruri opuse deodata: si siguranta, si autodepasire. Prima face viata posibila, cealalta ii dă un sens. Doar ca le vrem in doze diferite, fiecare din noi.
Oamenii astia au vrut mai mult din a doua. Nu stiu daca nu cumva asta e ce ne tine pe toti pe calea cea dreapta, pe termen lung. ”scrie Sorin Ioniță, membru al ONG-ului ExpertForum, pe contul de Facebook.
