Roșu, negru, negru, roșu… Alin își freca cu mâinile ochii injectați de fum și de oboseală, încercând să se decidă. Mai avea o jumătate de oră până să urce în deal la uzină, pentru schimbul 3. De la 10 dimineața, de când îi vânduse fraierului ăla din Brăila setul de planetare “produs” ieri noapte, era în cârciumă, la aparate. Venise cu gândul să-și înmulțească bănuții încasați, căci rămăsese dator la paznicul din poarta 8, pe la care a scos planetarele.
Aparatul a mers prost și a băgat aproape tot ce avea prin buzunare. Dar acum a dublat, iată, de patru ori careul ăsta venit pe miză maximă. Dacă nimerește cartea acum, închide aparatul și s-a scos, ba chiar iese și în câștig…
-Una roșie, două negre, una roșie… Tot roșie, dă-o-n morții mă-sii! Aparatul scoase un sunet bizar, de parcă îi părea rău pentru alegerea făcută de jucător.
Rămase cu ochii în ecranul care înșiră instantaneu clasicul rând cu cele cinci cărți de joc.
-Bă’ da ce prost sunt, își zise cu voce tare.
Marian, prietenul lui și al tuturor, cel care i-a ținut companie toată ziua, golind nenumărate sticle de bere, îl aprobă, râzând:
SPAȚIU PUBLICITAR
-Da bă’, nu puteai să bagi în casă! Nu mai avem bani nici de bere…
-Eh, asta e! Văd eu ce fac în noaptea asta, se consolă Alin. Măcar de-ar veni mâine ăia din Vâlcea, că le dau ce le dau, să fac niște bănuți…
Ieși din cârciumă și aerul tare al serii îl învioră. Lumea mergea blazată spre uzină, pentru încă o noapte de chin, printre utilajele mirosind greu a uleiuri și emulsie.
În Mioveni blocurile gri își luminau ferestrele ici și colo. Televizoarele se vedeau, mici, prin geamuri și Alin își imagina că sunt aparate de joc, ca cel în ale cărui butoane bătuse el o zi întreagă. Fiecare casă cu aparatul ei. Ce-ar mai fi?
„Roșie, neagră, neagră, roșie… Nu puteam, frate, să dau neagră?!”..
Urca scările de la poarta 8, rușinat că o să dea ochii cu paznicul, nea’ Puiu. Nu are să-i dea „dreptul”, pentru ce a scos de dimineață. Eh, n-au intrat zilele-n sac!..
„Ha, ha, ce noroc! Nea Puiu nu e în tură. Viorel face în locul lui”.
– Nea Puiu s-a cam încurcat pe la Central astăzi, s-a băgat la barbut cu Obagiu, Cârje și ăilalți, au băut toată ziua și nu mai vine în noaptea asta de caraulă, îi șoptește conspirativ Viorel.
Liniștit și fără nicio poftă de lucru, Alin așează arborii de planetară în container.
„Când te gândești că bețele astea de fier vor trage mașini prin toată țara… La munte, la mare, lumea se plimbă. Bețele astea de fier vor plimba directori, profesori, doctori, polițiști, f… în gură! Lasă că le iau eu banii!”…
În noaptea asta maistrul e cu ochii pe linie. L-a certat directorul că se fură prea mult, că au lipsă. Oricât ar încerca el să dreagă busuiocul din hârtii, se vede câte piese brute au intrat. Trebuie să vorbească cu ăia de la tratament termic. Ce să faci, planetara e o piesă sensibilă, se strică repede, mai ales cu gropile din România. E la mare căutare și băieții fac treabă bună cu ele, afară.
-Când e să-ți meargă prost, îți merge, mormăi Alin în timp ce împinge căruciorul cu axe scoase de la tratament termic.
Se apropia dimineața și el nu pusese deoparte nimic.
-Mamă, mamă! Dacă vin ăia din Vâlcea, ce le dau, că sunt lefter?!..
Îi veni inima la loc când zări în coșul cu rebuturi un set de planetare scurte. Făcu cu ochiul Nelei de la asamblare și le așeză cu grijă în cărucior. Duminică o să-i facă o vizită Nelei, că barbatu-său e șofer pe TIR și pleacă în cursă…
Avea în vestiar geanta lui specială pentru furat, în care intra perfect un set de planetare. În timp ce le înfășura meticulos în tifon, Alin se bucura de mirosul parfumat al burdufilor noi și de luciul impecabil al carcasei care îmbrăca laleaua planetarei.
„Păi se compară astea cu mizeriile alea spălate și recondiționate la Mărăcineni, care ne fac concurență? Ce dacă au joc în lalea? Le desfac eu, le pun niște rumeguș și, la revedere joc, nu se prinde nici dracu’. M-am scos!”
„Hai, c-a trecut și noaptea asta!” își spune ușurat. Cu sacoșa atârnând pe umăr, iese pe poartă promițându-i lui Viorel că o să-l caute pe nea’ Puiu…
Mort de somn, coboară spre intersecția de la poarta 8. Îl enervează că de la case se aud cântând cocoșii, trompetele unei deșteptări de care el nu are nevoie.
Deodată, blânda larmă a cocoșilor fu spartă de alarma mașinii de poliție. Cu rânjetul lui sadic, Raul-polițistul îi face semn să urce lângă el.
-Bă’, tu de când nu ai mai decartat? Ce ai în sacoșă?
Alin tremură de nervi.
“Cât ghinion să ai, frate?! Toată lumea se ascunde de Raul. E cel mai nenorocit polițist din lume. Ar face orice pentru bani, ar vinde-o și pe mă-sa..”
-Îmm, păi, nu mare lucru. Un set de planetare… Da’ sunt rebuturi, să știi!
-Rebuturi, nerebuturi, lasă-le aici și dispari!
-Băi, Raul, nu sunt bune, au joc în tripode. Vreau să le vând mai târziu unor tipi din Vâlcea, după ce le prepar un pic.
-Aaaa, așa zici!… Polițistului încep să-i lucească ochii a satisfacție, stimulat de savoarea unui gând diabolic.
-Bună treabă! Uite ce ai de făcut…
Alin îl ascultă, strângând în mână axul rece al unei planetare, gest ce îi dă un nefiresc sentiment de siguranță și încredere.
Mașina poliției îl lasă pe Alin în fața blocului de garsoniere unde locuiește. Urcă cu lehamite treptele, gândindu-se ce imbecil a ales verdele ăla grotesc cu care e vopsit peretele scării. “Parcă aș fi la pușcărie, deja…”
Zâmbește când trece prin fața ușii unde stă Mariana-Vopsea. Așa au botezat-o băieții, pentru că ea scoate din uzină orice fel de vopsea ai nevoie. “A dracu’ zgârcită, nu poate să aducă și ea o culoare ca lumea, să vopsim scara asta nenorocită!”
De la Mariana se aude prin ușă o manea tristă, din genul celor cu care se însoțește ea dimineața, la cafea.
…Se trezește brusc după un somn scurt și chinuit, căutând cu privirea buimacă ceasul de masă. Intr-o oră, clienții din Vâlcea vor ajunge la cârciumă, la Protocol, unde au stabilit locul de întâlnire.
Scoate din debara cutia de Ness în care își ține rumegușul “pentru situații de urgență”, cum îi place să glumească.
Desface inelul de sârmă al burdufului de cauciuc, cu o îndemânare de prestidigitator. La prelucrare, axul a fost rebutat și tripoda joacă în locașul ei. Cu un pic de rumeguș în amestec cu vaselină, jocul nu se va mai simți la clasica încercare manuală și cumpărătorii vor pune botu’.
Fixează la loc inelul de sârmă peste burduful planetarei și-l șterge meticulos, pentru a înlătura orice particulă de rumeguș.
Gata! Coboară scările în grabă. Mariana-Vopsea a trecut la manele mai vesele. „Oare din ce or fi făcuți pereții blocului? Parcă sunt niște boxe uriașe, care mai mult amplifică sunetele!…”
Clienții plătesc și așează în portbagajul mașinii marfa, de care par foarte mulțumiți.
Alin dispare printre blocuri, pipăind prin buzunar fișicul de bani, care-i dă același plăcut sentiment de siguranță și încredere, pe care îl vânează dintotdeauna.
Duce telefonul la ureche și rostește pe un ton conspirativ:
-VL 07 GZO…
Va face face „împărțeala” cu Raul Polițistul. O să apară imediat, rânjind sadic ca de obicei, o să-i aducă înapoi planetarele confiscate de la vâlceni. Mâine sau poate chiar astăzi, el le va vinde altor fraieri, cărora le vor fi confiscate de Raul. Și tot așa…
“La noapte nu mai merg la uzină. Aparatul ăla a rămas plin. Dacă joc astăzi, cred că-mi recuperez și banii pierduți ieri!”..