Lui Neluțu îi plăcea, tare mult, să-şi repare singur maşina. Chiar dacă mergea ca un ceas elvețian, tot mai găsea el ceva de reglat sau de schimbat. Aşa îl ştiau toți, indiferent de vreme, cu capota săltată, aplecat cu capul în motor, ori meşterind sub maşină, întins pe un carton.
Toată viața visase la momentul când va avea maşina lui. Crescuse într-o familie săracă, la marginea unui sat din Vâlcea. Ai lui l-au dat din clasa a XI-a la liceu, la oraş şi el a învățat, după cât timp a avut, că nu-şi lăsa părinții singuri la multele munci de acasă şi de la CAP.
După ce şi-a luat Bacacalureatul a primit repartiție la Fabrica de Automobile de la Colibaşi. Doamne, cât s-a mai bucurat că o să plece de acasă! Şi unde? La fabrica de maşini… E clar, va avea şi el una! De-ar fi să rabde de foame şi tot îşi va lua!
Pe diploma lui scria „prelucrător prin aşchiere”. Îi plăcea mult cum sună şi chiar era priceput. Prindea repede tot ce ținea de maşinării. Fusese printre puținii din clasă care ştiau să deseneze pe tablă schema cinematică a unui utilaj.
L-au repartizat la secția segmenți, cu încă vreo câțiva colegi de liceu. I s-a spus că se poate considera un mare norocos. Munca e grea acolo, dar urma să descopere repede, ce bine a nimerit..
S-a cam speriat când a văzut că uzina şi secția în care va lucra nu semănau cu ce-şi imaginase în visurile lui. Utilajele arătau jalnic, muncitorii aveau salopetele năclăite de ulei şi în aer plutea mereu praf de fontă.
SPAȚIU PUBLICITAR
Trebuia să prelucreze pachete brute de segmenți venite de la turnătorie. Îi lua cam mult să-şi facă norma, pentru că utilajul era vechi şi nu mai ținea la avansuri mari. Abia zgâria materialul. Neluțu s-a dovedit inventiv şi a rezolvat iute problema, legând o cărămidă de maneta care comanda avansul.
Avea să afle repede motivul pentru care i s-a spus că a nimerit bine. Toți angajații secției, de la şefi până la ultimul măturător, furau pe rupte. Segmenții erau foarte căutați, valoroşi şi uşor de scos, motiv pentru care secția era mereu pe minus. Oficial, ineficiența era explicată prin tehnologia învechită şi defectele de turnare.
A început şi el, timid, cu un set băgat în pantofi. Era o tehnică specială, segmenții trebuiau încălecați unul peste altul, ca să ocupe mai puțin loc şi erau înfăşurați în bandă de lipit, ca să nu rănească talpa. A tremurat de frică la poartă, dar a meritat. I-a vândut repede, pe bani frumoşi, chiar la una dintre barăcile-cârciumă de pe platoul uzinei, unde opreau toți muncitorii ieşiți din schimb să bea o bere, până pleca autobuzul care îi ducea acasă.
De bucurie, „a dat o gheară” la păcănele şi i-a cinstit pe băieți cu bere. Ştia foarte bine că visul lui se va împlini curând. Înțelesese ce are de făcut!
Încă de a doua zi a început să pună de-o parte toți banii încasați pe ce scotea. Avea planuri mari!
Îl cam dureau picioarele din cauza segmenților ascunşi în încălțări. Oricât îi înfăşura cu bandă izolieră, era tare incomod, chiar dacă scosese tălpicile pantofilor pentru mai mult spațiu.
Pe măsură ce îşi făcea prieteni printre colegii de serviciu, înțelegea că metoda asta de “scos marfă” e pentru fraieri. Cel mai bine e să-ți creezi propriul flux de fabricație, adică să iei materialul brut de la turnare și să-l treci prin toate operațiile, făcând compensare cu colegii care au nevoie de operația ta de serviciu. Şi-a folosit capitalul acumulat pentru a plăti pachete consistente de segmenți, care erau scoase din uzină cu maşina de gunoi. I-a cunoscut pe gunoieri la cârciumă şi i-a câştigat pentru totdeauna, după ce le-a făcut cunoştință cu vinul lui, de la țară.
La o beție cu ei, a aflat despre povestea pisicii dresate, căreia stăpânul îi punea segmenți la gât, în uzină, iar ea fugea degrabă cu ei acasă.
“-Vrăjeli, frate! Astea ie basme de adormit copiii! Câți segmenți putea să-i pună la gât, dă-o dracu de pisică! Lumea serioasă scoate marfa cu noi, cu salvarea, cu pompierii, cu miliția… Și, parcă numai segmenți?! Păi, săptămâna asta, cred că făceam două mașini din bucăți, cu piesele scoase din uzină!…” i-a spus râzând Vasile, șoferul mașinii de gunoi.
Neluțu a luat aminte la vorbele lui Vasile. A început să se intereseze cum poate înmatricula o mașină făcută din bucăți. Raul polițistul l-a lămurit repede.
“-Bă, cumperi o caroserie, coajă, ca să ai serie și … gata! Te duci cu ea la RAR și ți-o omologhează ăia. Așa a făcut toți!…”
Ambițios cât trei, Neluțu era de neoprit! Vasile l-a pus în legătură cu băieții care erau specializați pe sectoare: punți, cutii viteze, frâne, motor, scaune, tapițerie, roți… Bucată cu bucată, tot ce se ascunde sub caroseria unei Dacii, a trecut din tomberonul mașinii de gunoi, în sufrageria lui Neluțu.
“Ie, toate, alese pe sprânceană, nu ca ce pun ăia pe linia de asamblare!”, se lăuda Neluțu.
Loc avea, în apartamentul primit la repartiție băgase doar o dormeză, un aragaz de campanie cu două ochiuri și un frigider, cât să trăiască până își ia mașină. În fiecare zi se închidea în sufragerie, se așeza pe scaunul taburet, lăsat în mijlocul pieselor rânduite de jur-împrejurul pereților, fuma o țigară, două, și-și proiecta cu ochii minții, așa cum învățase la liceu, schema după care le va monta pe “mașina lui”.
Clienții începuseră să-l știe și-l căutau acasă. Veneau din toată țara și ar fi cumpărat orice segmenți făcea secția lui, indiferent dacă erau de Mobră, tractor, autobuz, Raba, Saviem sau… vapor. Banii veneau gârlă, așa încât și-a cumpărat repede o caroserie de la CNCD, pe care a așezat-o, mândru, în fața blocului.
A început să monteze piesele, una câte una, înconjurat de copiii de la bloc, pe care îi dresase să-i servească cheile de care avea nevoie, când era băgat sub mașină. L-a prins toamna târzie și frigul, dar nu s-a oprit până nu a rânduit fiecare piesă la locul ei, după regulile jocului de puzzle, un joc despre care nici nu știa că există.
Într-o dimineață rece de noiembrie, Vasile i-a adus și o baterie “d-aia bună”. Mașina era gata!
S-a așezat cu mare emoție la volan, a tras cablul de șoc și a răsucit, nerăbdător, cheia în contact. Motorul s-a poticnit de câteva ori, până i-a ajuns benzina în carburator și a pornit, spre mirarea vecinilor de la bloc, strânși ciucure în jurul mașinii, să vadă minunea.
Neluțu a rămas o vreme blocat, cu privirea împietrită pe acul turometrului, care indica, constant, 800 de rotații pe minut. Ca la carte!
O lacrimă de fericire i s-a scurs din ochi pe obraz și a picat pe volan…
Citește și Amintiri din epoca de aur sau cum furam cu drag şi spor pentru-al ţării viitor
Bloc Motor – Amintiri din epoca de aur