Nu voi înţelege niciodată de ce aţi dat click pe un astfel de articol, la fel cum nu voi înţelege niciodată apetitul românilor pentru morbid, tragedii sau boli, chestiuni care reprezintă deseori subiecte de discuţie sau lectură.
Duminică mi-am scos fetiţa în parc. O zi frumoasă, după atâtea ploi care ne-au cam ţinut în casă. Micul loc de joacă de lângă Universitatea Brâncoveanu din Piteşti era aproape plin de părinţi, bunici şi copii. Acolo era şi Maria. O fetiţă de trei ani, uşor învineţită la faţă, care stătea în vârful toboganului gânditoare, fără să vrea să se dea pe el şi supărându-i pe ceilalţi copii dornici de joacă. ,,Hai, Maria, hai!” – o tot îndemna doamna care o însoţea şi care, la nici 30 de secunde de la momentul în care m-am apropiat de tobogan, a ţinut să mi se mărturisească:
,,Eu nu sunt mama ei, sunt vecina! Pe mama ei o înmormântează chiar acum, dar n-au vrut bunicii să fie prezentă şi fata la înmormântare. Tatăl ei e în comă de gradul trei, nu ştiu dacă îşi mai revine, iar fratele de 10 ani e la Numărul 9, la Bucureşti, s-a lovit la cap şi cred că are probleme şi cu coloana. Au intrat toţi într-un stâlp, cu maşina. Mama ei a murit pe loc, iar fata a avut noroc, că a picat peste ea, după izbitură.” Şi continuă cu drama familiei bărbatului aflat în comă, căreia i-a mai murit un băiat la 19 ani, şi… Cred că e suficient…
Mă uitam la biata fetiţă, la Maria, îi citeam şocul şi teama în ochişori, iar prin cap îmi treceau mii de gânduri, de la cât de radical ţi se poate schimba viaţa într-o secundă, până la impulsul din ce în ce mai puternic de a-i trosni una peste bot vecinei care o însoţea. Pentru că nu aş fi vrut să ştiu acele lucruri! Nu-mi foloseau la nimic, nu puteam face nimic, nu aveam cum să schimb realitatea. Acele mărturisiri, spuse aproape pe nerăsuflate, cu satisfacţia cu care deţii nişte secrete tulburătoare şi pentru care a-i ucide ca să le afli, m-au umplut doar de un balast emoţional inutil pentru că, inevitabil, în faţa ta se desfăşura drama, o vedeai în ochii Mariei. Şi nu puteai face nimic pentru ea.
În următoarele 20 de minute tot parcul ştia despre tragedie, care a devenit principalul subiect de dezbatere. Mi-am luat fetiţa şi am plecat, sperând să mai salvez ceva din acea zi frumoasă. Nu am salvat nimic! Ochii Mariei mă urmăresc şi acum. Şi nu am ce face pentru ea! Cum spuneam, un balast emoţional inutil!
Într-un fel, mărturisindu-vă aceste lucruri, şi eu fac acum acelaşi lucru pe care l-a făcut vecina cu pricina, dar dintr-un alt raţionament: oameni buni, nu mai daţi click pe astfel de informaţii, nu vă folosesc la nimic! Din contră!