Ne place nu ne place, ne deranjează sau nu, societatea noastră este scindată în români de categoria întâi și cei de categoria a doua, aceștia fiind mai cunoscuți – scuze de expresie! – sub genericul de populime. Magistrații, prin salariile uriașe, prin modul discriminatoriu în care judecă și prin pensiile nesimțite, fac parte din prima categorie. După ei, urmează imediat medicii.

Dacă iei la răsfoit ziarele din județele patriei, nu e zi să nu afli de un medic anchetat pentru șpagă. Dar, ce agață procurorii este nimic pe lângă ce-ți povestesc cunoscuții și prietenii internați și operați în spitale. Șpaga e un fenomen, e o lege nescrisă, o regulă, excepțiile sunt puține. Sigur, a fost dintotdeauna și încă va mai fi. Cei doi doctori fără arginți tocmai de aia sunt în calendarul ortodox, că au fost celebre excepții.

Șpaga la doctor, mai numită și obiceiul pământului, a fost fenomen și pe vremea socialismului biruitor, și în perioada de tranziție. De aceea, politicienii s-au gândit în anii trecuți să le mărească salariile și sporurile medicilor, și toată lumea a salutat inițiativa. Eu însumi am scris în trecut multe articole în care-i căinam pe medici pentru salariile mici, meschine, și ziceam că un chirurg, cu salariul ăla, nu poate veni la spital cu troleibuzul și nu-și poate cumpăra literatură de specialitate etc. Băsescu n-a înțeles, i-a sictirit și le-a arătat vama Otopeni. Și urmarea a fost exodul fără precedent din istoria României. Ei, acum medicii au salarii nu decente, au salarii ca afară, la nivelul colegilor lor plecați în Occident. Un medic specialist are peste 12 300 de lei plus sporurile și gărzile care aproape că-i dublează suma, unul de la urgențe 13 300 și tot sporuri și gărzi etc. Și totuși, nu se pot abține să ia sfânta șpagă. Ce să mai spunem că cei mai mulți medici lucrează în trei locuri într-o zi. Până pe la ora 13,00 lucrează în spitalul de stat unde are cartea de muncă, de aci își mai ia și șpăgile. Apoi merge la spitalul privat câteva ore, unde – slavă Domnului – nu mai ia șpagă, ci suma fixă din contractul cu clinica. Iar seara, primește – pe post de secretar – la cabinetul particular pacienți pe care-i taxează ca să-i programeze a doua zi la spitalul de stat unde-i internează sau îi operează. Dacă-și calculează venitul (dar n-are el timp de așa ceva), medicul ar constata că ia câteva salarii medii pe zi.

Acum, se impun și câteva cuvinte despre raportul medic-pacient. Pe rețelele de socializare, pacienții sunt certați că ei sunt vinovați că dau șpagă. Ba, ei se și expun. La un eventual flagrant, sunt arestați braț la braț cu medicul, pentru dare de mită. Dar, el ce să facă prins între ciocan și nicovală? Are de ales între sănătate și integritate. Sigur, de neînțeles sunt cei care fac liste de susținere și de cererea de eliberare a câte unui medic șpăgar, pe considerentul că salvează vieți. Pentru că șpagă iau și medicii rezidenți, dar și medicii primari și profesorii. Unii sunt somități și aproape că nu se poate fără ei.

Ziceam că șpaga asta se mai numește și obiceiul pământului. Când merge omul la bisturiu și dă și el un cocoș, o roată de cașcaval de la el de-acasă, o sticlă de palincă, o cutie de bomboane și un buchet de flori pentru doamna doctor, asta nu poate fi numită șpagă. E o atenție, un mic cadou, că nici la o invitație  în casa unui prieten sau cunoscut nu te duci cu mâna goală. Dar, la intrarea în spital omul se interesează de…mercurial: Cât merge? Cât la mâna întâi, cât la a doua, cât asistentei șefe? Cui îi dai? Când? Unde? În plic și la vedere sau direct bancnotele pe sub mână?…

Și, în sfârșit, un ultim aspect. Văd la o televiziune pe un lider sindical din învățământ care spune că la o întâlnire a confederațiilor sindicale cu nu știu care guvern, că au fost atâtea, cei de la învățământ au fost înțelegători și au zis: „Măriți acum salariile  medicilor, că la ei e stringent, și pe urmă la noi”. La profesori nu s-a mai ajuns. Acum, dom’ profesor dacă merge la dom’ doctor la tratament sau la operație, din salariul lui mic dă șpagă medicului cu salariul de cinci ori mai mare, că așa-i gratitudinea la români.

Ce s-ar putea face? Prima măsură cred că ar fi aceea ca – printr-un ordin de ministru Rafila – medicul să facă intervenții chirurgicale cu fluturașul de salariu pe masa de operații. Eventual pus lângă cel al pacientului. Dacă nici așa nu merge, să li se dubleze salariile. Poate-poate se potolesc…